curtea-constitutionala1

Stâlpii democraţiei

Trăiesc în România şi asta îmi ocupă tot timpul, aşa cum spunea cineva odată. De fapt, mai corect spus este trăim în România şi asta nu ne mai lasă loc şi de altceva.

Şi trăim în democraţie. Cel puţin teoretic. Pentru că, practic, uitându-ne la ce se întâmplă în interiorul spaţiului statal în care vieţuim, cu greu am putea să ne gândim că asta este democraţia şi aşa trebuie să fie ea.

Odată cu intrarea în democraţie, am primit la pachet, pe lângă libertatea atât de mult visată şi râvnită, şi o grămadă de alte lucruri de care habar nu am avut şi de care încă pare că nu am reuşit să ne dumirim.

Iar asta ne face să fim din ce în ce mai confuzi, nefericiţi, dezorientaţi, anarhici, alăturea cu drumul celorlalte ţări surori de suferinţă întru fosta existenţă comunistă şi actual efort, de cele mai multe ori titanic, de ajustare şi acordare la marile şi secularele democraţii continentale.

Printre multele lucruri primite în acel pachet “democratic full options”, am căpătat şi instituţii al căror rol este acela de garant al acestei democraţii şi un set de reguli care generează şi determină statul democratic, statul de drept.

Regulile democraţiei se numesc Constituţie. Ele au un caracter de lege fundamentală a statului. Ea, Constituţia, fiind piatra de temelie a statului şi principiul fundamental prin care orice aspect al vieţii cetăţii şi cetăţenilor ei este reglementat, apărat şi garantat.

Românii au învăţat în ultimele două decenii că există Constituţie şi că ea garantează o grămadă de lucruri de bine. Însă, în mod paradoxal, românii pare că nu au înţeles, decât extrem de formal şi aleator, că aceeaşi Constituţie reprezintă calea prin care noţiuni şi evidenţe precum dreptul la libera exprimare, libertatea individului, statutul familiei, rolul puterilor în stat, separaţia lor obligatorie şi modul în care acestea pot sau nu pot să se raporteze la stat ca entitate supremă şi la cetăţenii acestuia, ca forţă identitară a statului, etc., etc., şi prin care orice român îşi poate cere drepturile şi respecta obligaţiile în raport cu ceilalţi şi în raport cu oricare nivel al statului în care trăieşte.

Constituţia ţării nu poate fi încălcată şi nici interpretată la bunul plac al oricui. Iar pentru ca această violare să nu se producă, democraţia a gândit şi a născut o instituţie (una dintre alte câteva) al cărei rol este acela de garant suprem al Constituţiei- Curtea Constituţională.

Da. Constituţia ţării nu poate fi şi nu trebuie să devină un instrument numai bun de transformat într-o armă letală la îndemâna politicului pe care acesta să o poată manevra şi manipula discreţionar, ameninţând stabilitatea şi libertatea statului şi a cetăţenilor lui pentru că asta s-ar numi antidemocraţie şi ne-ar arunca automat în hăul istoric din care am abia am reuşit să ieşim cu eforturi şi sacrificii inimaginabile.

Aşa cum Constituţia ţării nu poate deveni o mantră pusă în gura cetăţenilor, recitată inconştient şi automat ori de câte ori ni se pare că avem dreptate sau că trebuie să ni se facă dreptate pentru că aşa ne spun unii şi alţii. Fără a avea habar în realitate în ce constau de fapt adevăratele noastre drepturi, libertăţi, dar şi obligaţii pe care aceasta le prevede.

Revin şi spun: Constituţia nu poate fi interpretată discreţionar şi superficial de către niciuna dintre părţile care alcătuiesc marele edificiu statal!

Aşa cum nu pot fi interpretate, denigrate, răstălmăcite, dorite sau refuzate instituţiile fundamentale ale aceluiaşi stat, prevăzute ca fiind singurele şi adevăratele pârghii, care alcătuiesc şi generează democraţia şi tot ce decurge din ea.

Zilele acestea, CCR a publicat o motivare care a stârnit o adevărată furtună (a câtă, oare?!) în rândul presei şi, automat, şi în rândul opiniei publice româneşti. Motivarea CCR a avut ca obiect hotărârea luată în cauza privind conflictul constituţional între Guvern şi Ministerul Public ca reprezentant al puterii judecătoreşti.

Odată cu această decizie a CCR, în spaţiul public, au început să apară voci care au cerut ca CCR să fie desfiinţată, fiind acuzată de părtinire la adresa clasei politice şi a deciziilor pe care aceasta le ia aberant, total împotriva bunului mers al democraţiei române, a statului şi a românilor.

Mărul discordiei şi sursa tuturor relelor care par că nu se mai termină de la instalarea acum 3 luni a noului Guvern PSD şi până în clipa de faţă a fost şi a rămas nimic altceva decât, evident, diabolica şi misterioasa OUG 13 şi faptul că actuala putere se foloseşte de excepţionalitatea pe care o presupune regimul OUG, transformând peste noapte excepţia în regulă de guvernare şi în conflict interinstituţional statal.

Este inutil să mai refac traseul şi legenda acestei poveşti nefericite fără sfârşit, însă ceea ce rămâne important de văzut şi subliniat este motivul pentru care CCR a ajuns să fie implicată în supradimensionatul şi nesfârşitul scandal al Ordonanţei 13.

Din punctul meu de vedere, problema începe undeva mai înainte cu mult de emiterea acestei nefericite Ordonanţe. De-a lungul a peste două decenii, adevărata şi marea problemă a fost şi a rămas modul în care politica există şi îşi face simţită prezenţa şi efectele în acele zone şi aspecte statale care, de fapt, ar trebui, în mod ideal, să iasă de sub sfera de influenţă politică şi să devină independente şi de sine stătătoare ca nişte adevăraţi piloni ai democraţiei şi ai separaţiei puterilor în stat.

Justiţia reprezintă un astfel de teritoriu. Iar pe acest teritoriu, în România, se dau lupte extrem de sângeroase şi, nu de puţine ori, destabilizatoare pentru stat şi cetăţeni. Justiţia, în orice stat democratic al lumii, este unul dintre garanţii apărării principiilor democraţiei prin însuşi faptul că ea este deasupra oricărei forme subiective de a privi şi a acţiona în folosul ţării şi al oamenilor ei. Însă, în actuala Românie, Justiţia a ajuns un soi de coadă de topor sau ghilotină imprevizibilă percepută a fi la discreţia politicului şi încârdăşită cu el în cele mai grave şi antidemocratice aspecte care privesc viaţa statului. Şi asta pentru că, întorcându-ne la Constituţie şi la principiul separaţiei puterilor în stat ca o parte esenţială a definiţiei statului de drept, democratic, Justiţia română nu se mai ştie în ce poziţie şi de care parte a baricadei constituţionale sau politice face parte.

Pentru că, atât timp cât într-un stat, atribuţiile şi prerogativele constituţionale prezidenţiale lasă loc de interpretări şi generează o continuă, obositoare şi demolatoare luptă pentru preluarea şi menţinerea puterii între preşedintele ţării, definit constituţional ca entitate nonpolitică (!), Guvern şi Parlament, puteri statale eminamente politice şi politizate,  transformând societatea civilă şi instituţiile statului în bastioane şi armate pro şi contra unui personaj politic sau altuia, unei formaţiuni politice sau alteia, unui grup de interes politic sau altuia, Curţii Constituţionale a României nu îi mai rămâne decât rolul de ţap ispăşitor sau de ”Năică contra” în ochii românilor prinşi la mijlocul acestei încleştări pe viaţă şi pe moarte dintre politic şi restul de instituţii ale ţării.

Într-o lume politizată 100%, o lume în care orice poziţie de forţă şi gir la orice nivel al statului este dată, căpătată sau menţinută doar prin voinţa şi dispoziţia politice, idealurile constituţionale democratice pot fi foarte uşor încălcate, interpretate, interpretabile sau anulate, iar graniţele dintre politic, semipolitic şi apolitic devin extrem de volatile, estompate şi confundabile.

Iar într-o Românie în care clasa politică din ultimii zeci de ani nu a făcut nimic altceva decât să contribuie din plin, cu sârg şi ţintit la inducerea unei stări de confuzie şi anarhie socială şi statală din ce în ce mai mare şi mai profundă, orice instituţie a statului, indifent de cum s-ar numi ea şi ce atribute pozitive ar avea şi ar trebui să aibă în jocul democraţiei devine ţinta suspiciunii, furiei şi, în final, dorinţei de negare şi eliminare din perspectiva cetăţenească.

Însă noi, românii, trebuie să înţelegem şi să acceptăm măcar în al nouăzeci şi nouălea ceas că democraţia nu este doar o chestiune de semantică discursivă sau o idee abstractă golită de fond şi de realitate, ci este o stare care se naşte din interiorul fiecăruia dintre noi şi care trece prin toate nivelurile statului şi se întoarce înapoi, la noi, aducând cu ea şi lucruri bune şi lucruri mai puţin bune, dar niciodată un drum înapoi spre haos, disoluţie şi anarhie.

Iar în această democraţie, în acest ciclu atât de dificil pe care îl parcurgem de atâta amar de vreme cu toţii, a spune că o instituţie a statului, ca cea care reprezintă garantul legii fundamentale a ţării, Curtea Constituţională Română, trebuie desfiinţată doar pentru că opiniile şi interpretările mediatice sau ale altor voci paralele cu adevăratul sens şi valori democratice ale unei ţări spun că asta este calea, adevărul şi viaţa reprezintă o autoanulare de la drepturile certificate şi garantate de oricare dintre constituţiile tuturor democraţiilor lumii.

A cere desfiinţarea CCR, doar pentru că o clasă politică a înţeles şi înţelege să funcţioneze în defazaj şi împotriva adevăratelor principii ale democraţiei, este ca şi cum ai cere desfiinţarea Bisericii şi a tuturor tradiţiilor religioase ale lumii doar pentru că eşti dezamăgit de Dumnezeu şi de felul în care oficianţii Lui pe pământ reuşesc sau nu să te convingă că libertatea, iubirea, adevărul şi alte valori divine există cu adevărat.

 

Related News

Comments are closed

COPYRIGHT © 2015 - Nineoclock . All Rights Reserved |  Creare Site: AmiGio

NINE O’CLOCK The Web Edition - Your First English Language Daily [e]Newspaper in Romania