15 C
Bucharest
October 23, 2021
EDITORIALS IN ROMANIAN

Doua perspective asupra crestinismului

Viktor Orban invoca creștinismul. Nu e primul, in orice caz nu singurul, iar discuția e mai legitimă decat ar vrea unii. Doar ca modul in care o face e cel putin ciudat. Cand vestile despre atrocitățile comise de islamiști in Siria si Irak – dar si in alte regiuni ale globului, ca in diverse tari africane, de exemplu – starneau in Europa ingrijorare si indignare, mai ales ca vizau creștini, se asteptau reactii ferme din partea statelor, daca nu de interventie militara, cel putin de solidaritate umana. Altfel spus, ajutorarea celor constransi sa fuga in conditii nedemne părea o elementară inițiativă creștină – solidaritatea cu proprii coreligionari fiind una din cele mai vechi mărturii ale `iubirii` fraterne atat de invocate de primii ucenici ai lui Iisus. Dupa ce creștinismul a depasit limitele unei simple secte iudaice, mai ales datorita activitatii intense in acest sens a apostolului Pavel [Paul the Apostle], care a polemizat dur chiar cu unii din cei 12 desemnați de însuși Iisus pentru a-i continua misiunea, universalismul noii religii a fost una din caracteristicile cele mai provocatoare. Si care, in cele din urma, i-a asigurat un nesperat succes. Timp de doua milenii, istoria acestei solidarități a cunoscut forme dintre cele mai diverse, unele însă deosebit de ambigue. Una dintre acestea a fost imperialismul târziu al modernității. Imperiile creștine s-au prevalat de grija față de soarta creștinilor din Orientul Mijlociu pentru a cuceri și stăpâni noi teritorii. In secolul 21 situatia s-a complicat, fiindca observăm că interventiile militare nu `pacifică` regiunile in cauza, ci, din diverse motive, stârnesc si mai mult haos. Care nu fac decat sa complice si mai mult harta geopolitică, dar si sa inmultească dramatic numarul refugiaților. In mod normal in aceste cazuri ar trebui sa functioneze traditionala solidaritate, mai ales ca unele din tarile vecine musulmane nu doar nu si-au inchis granitele, dar si-au asumat o sarcina riscantă – Libanul si Iordania, de exemplu, s-au confruntat candva cu o problematică, prin proporții, emigrație palestiniană. In acest context ne putem intreba: cati sirieni creștini a primit, inainte de actuala criza, Ungaria atat de mandra de identitatea ei creștină? Adevărul este că Viktor Orban – si multii altii ca el – nu apara creștinismul, ci naționalismul. Ideologia guvernării sale indelungi e omogenitatea națională. Situația istorica a țării, care e mult redusă geografic in raport cu granitele vechiului regat, multi maghiari traind in statele vecine, dar minoritățile etnice fiind extrem de reduse in Ungaria propriu-zisa, face mai usoara o astfel de repliere conservatoare. Dreapta politică din Ungaria nu vrea străini – iar pana acum, in ultimii ani, principala lor preocupare au fost romii, un adevarat spin in carnea acestei dorite omogenități etnico-politice. Daca nu doar pe români ori pe slavi, ci chiar si pe nemții locali au incercat, in decursul istoriei lor, sa-i maghiarizeze, cu atat mai putin ar accepta sa tolereze o alteritate non-europeana. Cu atat mai mult cu cat de data aceasta in joc nici macar nu e vorba de o majoritate de refugiati creștini, ci de una de musulmani. Din punct de vedere creștin, solidaritatea nu ar trebui sa aibe limite confesionale. Marile drame ale secolului trecut ne-au reamintit cat de perverse pot fi granițele identitare. Acestea duc inevitabil la indiferență in raport cu soarta celor `diferiți` – a fost cazul, de exemplu, al evreilor prea putin aparați de creștini, sau al armenilor prea putin apărați de musulmani. De ce insa cei ca Viktor Orban sunt impotriva musulmanilor? Fiindca una din conse4cintele naționalismului este credința in propria superioritate. E vorba, de fapt, de refuzul unei mezalianțe. Al `înfrățirii` dintre persoane apartinand unor grupuri pe care unii le considera incompatibile ca valoare.
Sa nu ne inchipuim insa ca acesti refugiati au ales Europa datorita creștinismului sau. Au ales-o pentru combinația de prosperitate si toleranță. Ei aleg o Europă care a relativizat locul religiei. In fond, acesti musulmani fug de un Islam care nu-i lasa sa traiasca. Nu vor sa-si lepede credința, dar marea lor majoritate vor să-i limiteze controlul asupra propriilor vieți. Ei aleg o societate secularizată care respectă in acelasi timp libertatea religioasă. Islamiștii reprezinta, in fond, o forma de a folosi religia drept pretext pentru ceva contrar preceptelor sale – ceea ce, in felul lor, fac si naționaliștii `creștini` in Europa. De fapt, doua mari curente de intelegere a creștinismului se confrunta acum: cei care invocă respectarea unor moravuri stricte, controlate de un stat autoritar – nu e intamplatoare relatia privilegiata a lui Orban cu Putin, alt mare `cruciat` al valorilor religioase si al autorității bazate pe acestea – si, de cealalta parte, cei care cultivă gesturile de solidaritate, chiar cu riscul de a submina vechi echilibre politice. Ultima jumatate de secol a insemnat si trecerea Vaticanului din randurile celor dintâi in cele ale acestora din urmă. Un pas nu ușor de făcut, fiindca presupune o opțiune radicală, conform recentului îndemn al Papei Francisc: `primiți-i și pe cei buni și pe cei răi`. Fiindca refugiații își păstrează libertatea, chiar și aceea de a face rele in țara de adopție. E riscul inerent al gesturilor de consecventă solidaritate.

Related posts

UE-Centru si periferie

Infama alianta

Surprizele Orientului Mijlociu