Există partide politice în România?! Este oare suficient ca un grup de interese să îşi declare apartenenţa la o doctrină politică pentru a-şi oficializa existenţa politică şi accesul la putere în stat, creând iluzia unui partid politic?!
În acest moment, se pare că se încheie un ciclu evolutiv de pe spirala politică românească a ultimilor 25 de ani.
Început la extrema stângii, cea a unui comunism aflat în tranziţie spre o democraţie îndepărtată, complet străină şi ostilă oricăruia dintre cei care au făcut saltul în noua etapă istorică naţională, traseul politicii româneşti pare să se încheie acum într-o buclă completă a cărei trăsătură finală este dată de întoarcerea la punctul de pornire. Punct în care stânga se suprapune dreptei, generând un loc de emergenţă golit de conţinut, absent, însă mai prezent ca oricând tocmai prin acastă anomalie care-l defineşte.
În acest moment, dinamica partidelor politice româneşti rămase, fie şi cu numele, pe scena puterii, prezintă un tablou pe cât de fascinant pe atât de tulburător în modul în care lupta pentru supravieţuire a întrecut demult lupta pentru putere şi supremaţie, iar identitatea dogmatică s-a transformat într-un simplu parametru al calculului redus la urgenţa fiinţării.
România acestui moment trăieşte paradoxul statului aflat într-o absenţă acută, totală a oricărei guvernări.
Ţara nu este condusă. Ţara este abandonată într-o derivă periculoasă, fiind transformată într-un teren de luptă şi negociere pentru coaliţiile şi frăţiile politice, care se bat în a reorienta busola puterii şi în a cuceri redutele ei de pe meterezele unei feude politice sau a alteia.
Cât despre doctrinele politice la care se afiliază un partid sau altul, există o tendinţă naturală, aş spune, ca doctrina să fie învinsă de consistenţa programelor şi acţiunilor reale ale acelei formaţiuni politice, precum şi, cel mai important, de nucleul dur al electoratului, care rămâne arondat curentului politic respectiv, indiferent de momentul pe care acesta îl traversează sau de dificultatea cu care se confruntă în cadrul luptei pentru putere.
Deşi reprezentativ pentru trăsătura naţională a opţiunilor cetăţeneşti, polul social democrat din România se confruntă în acest moment cu o scădere dramatică în consistenţă a tocmai elementului principal care l-a viabilizat şi l-a menţinut în vârful piramidei puterii în ultimii 25 de ani- încrederea şi girul românilor.
Între un liberalism cvasi-inexistent ca şi esenţă şi capacitate partinică şi un pol social democrat scindat, în căutare de alianţe şi coaliţii care să îi confere posibilitatea menţinerii în bazinul electoral deja fragilizat, cu un culoar de centru neocupat şi incapabil să menţină o echidistanţă între cele două capete ale forţei politice, asistăm la o prăbuşire în degringoladă a întregii clase politice.
Pentru că, oricare ar fi ideologia şi dinamica unui partid, atât timp cât nu există imaginea unui lider care să capteze forţa politică prin ocuparea interesului electoral de la om la om, niciun partid politic, oricâtă anvergură temporală ar avea şi oricât de bine ar fi finanţat şi susţinut de către oricare dintre structurile oficiale sau mai puţin oficiale ale statului şi Europei, nu va reuşi să îşi păstreze poziţia de supremaţie şi putere.
Refacerea stângii sau dreptei nu ţine de o ranforsare a efectivelor de partid sau de o recombinare a alianţelor deja existente, ci de modul în care actualele partide politice îşi vor permite lor însele să regândească ideea de lider politic şi mesaj pe care acesta să-l aibă şi să-l transmită spre mase, astfel încât, oricât de mare ar fi inerţia mentalităţii comune a respectivei grupări politice, să poată fi transgresată de către capacitatea de a înţelege şi a accepta nevoia de nou şi de schimbare a fiecărui cetăţean al ţării.
Pentru că, în fond, politica nu face referire la o viziune restrânsă, strâmtă, oligarhică, separată complet de realităţile lumii în care trăim şi de dinamica de zi cu zi a statului pe care-l reprezintă.
Puterea şi viabilitatea unii partid politic sunt conferite de către cei care agreează şi votează acel partid politic şi nu doar de către cei care-l alcătuiesc şi îl conduc.
Să presupunem că mâine ar trebui să mergem la vot. Care ar fi formaţiunea politică pe care am putea-o vota pentru substanţa şi expresivitatea ei demonstrate în spaţiul public şi nu doar în cel mediatic şi politic?!
România partidelor politice actuale arată ca un uriaş cu patru picioare, patru capete şi patru mâini, toate ale aceluiaşi corp, însă toate trăgând fiecare în altă direcţie în goana disperată după supremaţia puterii.
Dreapta politică este fasciculată în două idei ale unui singur concept- ALDE (un nu se ştie ce politic rezultat dintr-un conservatorism mort şi câţiva declaraţi liberali rebeli ) şi noul P(D)NL care se luptă între ele pentru a cuceri ascendentul, luptă care a dus la o ruptură insurmontabilă în sânul neoliberalismul român, vulnerabilizand complet polul drept politic, ce, în scurtă vreme, pare că va fi înghiţit şi digerat de cel de stânga.
La stânga eşicherului politic, o altă mutaţie şi-a pus amprenta, creând un adevărat cutremur în interiorul turnului puterii social-democrate- alianţa USL, devenită între timp tandemul PSD-UNPR ( la care s-a alăturat ALDE ca un pansament de ultim moment) cu o dominantă evidentă a UNPR-ului, ce menţine pactul făcut printr-o caracteristică specifică oricărui “partid-balama”- tendinţa de migrare spre zona de putere crescătoare şi sporirea puterii interne prin absorbţia din însuşi organismul gazdă şi infestarea lui.
Dezvoltând discuţia despre situaţia particulară a UNPR-ului, consider că acesta joacă un rol particular şi care, la modul cel mai ironic şi trist în acelaşi timp, el singur spune totul despre ceea ce sunt cu adevărat partidele politice din România- şi nu ar trebui să fie!
Un partid denumit uniune tocmai pentru că, într-o vreme în care deja termenul de partid era hiperuzat şi perceput negativ, cei care l-au creat s-au gândit că o divagaţie de natură lingvistică poate abate atenţia publicului de la ceea ce, de fapt, fără deosebire, este această Uniune. Adică, tot un partid după tipicul românesc. Cu menţiunea că unul care a intrat în Parlament şi în structura de conducere a tuturor instituţiilor statului fără a fi fost ales prin vot cetăţenesc, ca, mai apoi, să fie strecurat în aceleaşi poziţii, chiar mai importante decât cele ocupate la debut, pe baza unei alianţe în lipsa căreia şi-ar fi pierdut şi aşa puţinele soliditate şi identitate politice reale. Cu toate acestea, această uniune-partid (termenul nu are nicio importanţă practică!) a preluat statutul de veto în politica românească, fără de care nimic din ceea ce înseamnă actul guvernării nu a putut şipoate exista se pare. Un partid care, în ciuda ultranaţionalismului şi populismului manifestate ostentativ, va avea întotdeauna un singur membru. Unul care, în acelaşi timp, este şi preşedinte, şi doctrină, şi program. Însă, niciodată, lider. Presupunând că, din varii motive, în acest moment, acest personaj ar dispărea, ce s-ar întâmpla atunci cu tot eşafodajul piramidal care, în numele lui, ocupă Parlamentul, Guvernul, instituţiile naţionale şi locale? Unde s-ar redistribui toată această structură? Unde ar migra toate stratificările ei? Şi, oare, contracronometru, s-ar încadra în timp, odată cu noul pământ politic, cel cu care urmează să facă contactul odată cu 1 decembrie 2015? Şi sub ce formă, mai ales?
Nu este nimic interogativ şi nici consultativ în toată această poveste. Doar un exerciţiu de retorism politic atunci când ne gândim la desfăşurarea scenei politice de acum…
UNPR-ului îi rămân două variante de joc, cu sau fără dispariţia personajului său cheie.
Alianţa nu va face. Cu nimeni. Ce va face, însă, va fi un ciclu de încercări de negociere, ceea ce, oricum, a făcut mereu şi face în continuare. Cu menţiunea că provocarea cea mai mare a sa după 5 ani de existenţă este aceea de a avea curajul de a se prezenta singur la urne. Iar… cel care a fixat data de 1 decembrie 2015 ştie deja asta.
UNPR-ul nu va dispărea. Se va transforma (ca toate celelalte partide, de altfel). În scurt. Nu este o creaţie accidentală şi nu şi-a desăvârşit încă scopul pentru care a fost gândit. Scop pe care nici măcar unicul său membru nu îl ştie.
Va urma!
