2.9 C
Bucharest
December 3, 2020
EDITORIALS IN ROMANIAN

Forta redutabila a Europei

Alaturi de Neagu Djuvara, Lucian Boia e istoricul de azi cel mai de succes in Romania. Pe urmele scolii franceze a istoriei mentalităților, dar si a cercetărilor multidisciplinare asupra imaginarului, Boia s-a impus in primul rand ca un istoric al imaginarului, atragand atentia cat de îmbibată e viziunea asupra trecutului de mitologii (laice) dintre cele mai diverse. Altfel spus, oamenii prefera deseori sa se mintă in privinta trecutului pentru a-si motiva mai bine preocuparile actuale.

Cum spunea Winston Smith, protagonistului romanului lui Orwell `1984`: `cine controlează trecutul, controlează viitorul`. Era vorba, in acel caz, de o utilizare a istoriografiei in scopuri de dictatură totalitară, dar astfel de mituri pot fi regasite in orice societate. Sa nu credem insa ca Lucian Boia e doar un sarcastic demitizator, care vrea sa dea jos de pe socluri mincinoase diverșii eroi ai istoriei. E adevarat ca propune un mai relaxat relativism si un mai salutar pluralism istoriografic. Tocmai pentru a evita idolatrizarea unor pretinse adevăruri istorice – pe care unii le pot deturna si in precise scopuri politice – si a ne da seama cat de greu e de fapt sa reconstituim trecutul. In acelasi timp insa, Boia militeaza pentru o atenție sporita acordata acestor aspecte mai putin raționale ale existenței umane: credințele (de orice fel), miturile, arhetipurile, imaginarul utopic, etc.

Intr-o recenta conferință pe care a ținut-o la Cluj pe tema evolutiei Europei, istoricul a deplans faptul ca Uniunea Europeana este astazi `mai mult birocrație decât mitologie`. Nu este insa doar o butadă inspirată, ci o realitate care ar trebui sa ne dea de gândit. Dar nici măcar Lucian Boia – in general sceptic cu privire la futurologie – nu a reusit sa precizeze la ce fel de mitologie ar putea apela Europa de azi pentru a-si întări unitatea si a evita destrămarea.

Sa ne amintim mai intai in ce duh s-a format ceea ce azi numim Uniunea Europeana. A fost in primul rand o incercare de a depăși acea funestă conflictualitate generată de generalizarea statelor-națiune. Asa a aparut in 1920 Liga Națiunilor [The League of Nations], in urma Conferintei de pace de la Paris de dupa Primul Razboi mondial, a carei succesoare este actuala ONU. Desi aceste institutii internationale vizau pacea mondiala, nu unitate europeana, nu doar au jucat rolul de `jandarm al lumii` (deseori mai degraba ineficient), ci si au cultivat o alta cultură politica, mai putin tolerantă cu utilizarea discreționară a forței in relatiile dintre state.

Europa insa, epicentrul a doua conflagratii nimicitoare in decurs de doar un sfert de secol, a simtit ca e nevoie de mai mult decat de simple alianțe, oricum supuse conjuncturilor si continuelor repoziționări politice. De fapt, miza nu a fost doar politica si defensivă. A contat si dimensiunea economica, intr-o lume intrata in vartejul globalizării. Dar decisiva a fost o nouă filozofie morală, care a promovat drepturile persoanei in asa masura incat sa faca mai mult pentru a o proteja de dramele, deseori fara nici un rost, ale razboaielor din ce in ce mai ucigatoare.

In felul acesta Europa si-a cautat resursele spirituale pentru a putea pune in practica acest nou ideal umanist. Tocmai cautand aceste valori in istoria culturii sale a redescoperit ca, spiritual vorbind, Europa e mai degraba un spațiu comun. Era si inevitabil, datorita importantei pe care a avut-o creștinismul aici. Desi nu i-a fost loc de nastere, Europa a fost pazită de reculul crestinismului in Orientul Mijlociu, datorat in mare masura expansiunii islamice. Cu realizarile si esecurile sale, civilizatia creștina s-a stabilizat timp indelungat in acest continent, care, prin forta militara si diplomatica, i-a aparat in anumite perioade chiar si pe creștinii extra-europeni – ceea ce astazi nu mai reușește –, iar in acelasi timp a generat valuri succesive de misiuni de evanghelizare in toate colturile lumii. Nu au fost, deseori, actiuni inocente, intentiile imperialiste si colonialiste fiind un motor decisiv, iar rezultatele fiind parțial cel puțin discutabile.

`Mitologia` creștină a fost prin urmare cea dinti care a unificat Europa. Intre timp, aceasta mitologie s-a secularizat in urma unui proces destul de complex. Intr-un anumit sens, aceasta secularizare a reafirmat o anumita unitate prin promovarea unui set de valori atractive pentru mulți.
De fapt, nu atat valorile comune lipsesc, ci mitologia – in sensul mai larg al lui Lucian Boia. Dar si istoricul nostru se intreaba daca nu e de fapt o specificitate a Europei actuale aceasta relativă depășire a recursului la mit.

Poate chiar de aici ii vine nu doar slăbiciunea, ci și forța: e mai dezvrășită decât alte civilizații, iar prin aceasta e un model pentru toate. Ar fi inselator insa sa consideram ca scepticismul ce insoțește un asemenea demers demitizator e un resort suficient de puternic pentru viitor. Europa are nevoie de valori, dar acestea nu sunt simple expozate de muzeu, ci necesita sacrificiu, devotament, fidelitate, mult efort moral.

Revolutionarii francezi din 1789 au incercat sa inlocuiasca `mitologia` creștină cu una laică și rațională. Iraționalul insa s-a răzbunat si a revenit spasmodic in istoria ulterioara a continentului. Avem nevoie acum de o mitologie mai vie si mai cuprinzătoare, care sa nu circumscrie ideologic omul ca si cum l-ar pune pe un pat al lui Procust [Procrustean bed]. Aceasta combinație de realism demistificator, de credință obstinată în efortul moral și de umanism cât mai deplin, poate fi in continuare forța redutabilă a Europei.

Related posts

O criză cât o moţiune

Partidul prezidenţial: vechea şi noua clasă politică

Victoria PSD- Închiderea cercului de putere a stângii