EDITORIALS IN ROMANIAN

Revolta Romaniei impotriva Romaniei

Cateva sute de persoane stau adunate, tacute. Nu mai e loc in banci, de plina ce e incaperea, asa ca unii stau si in picioare. Miroase a fum de la lumanari, a durere si a toamna. Nimeni nu spune un cuvant. Atenti la sunetele magnifice scoase de douazeci de degete ce mangaie o orga, se roaga, in gand, cu capetele plecate. Pe notele scrijelite de Mendelssohn-Bartholdy in eternitate, se roaga si incearca sa alunge gandurile care vin navalnic, in cascada. Incearca… dar nu reusesc. Si cu cat imaginile din spatele retinelor se desfasoara cu incapatanare, cu atat degetele li se inclesteaza mai abitir unele intr-altele, pe marginile bancilor din fata, cu atat ochii se strang mai mult formand riduri adanci si galbene, cu atat lacrimile imping mai puternic in pleoape, nerabdatoare sa izbucneasca in sfarsit la lumina si sa-si strige disperarea. Sunt ei, veseli si nazdravani, sunt ele, frumoase si istete, sunt ei…, sunt ele… Au fost… De ce?

Orga rasuna frumos si salbatic in catedrala, in memoria lor. Iar ei nu mai sunt. S-au dus la un concert si au ajuns in iad. Cine-ar fi crezut? Cine crede?…

O fata iese din transa si isi sufla nasul. E imbracata in negru, ca mai toti cei prezenti, si nu poarta machiaj. Ce rost ar avea? Nu s-a inventat machiajul care poate sterge durerea. Nu vede nimic in jur. Imaginile din cap n-o lasa. Langa ea, un baiat se chinuie sa nu planga. In final, isi acopera fata cu palmele si ramane asa. Iar orga canta si canta, prelung, notele curg mai sus si mai tare ca si cum ar vrea sa smulga durerea din fiecare dintre cei prezenti si s-o duca departe. Dar mai presus de ea e altceva. Ceva ce nu poate fi smuls, ceva ce nu poate fi rupt si nici potolit, ceva ce inclesteaza maxilarele, incrunta fruntile, ceva ce s-a ridicat la viata. In aer pluteste revolta. O revolta pura, ceva ce tara asta n-a mai vazut demult. O revolta care a cuprins sufletele romanilor dupa incendiul din seara de 30 octombrie, o revolta pe care nici un sunet de orga n-o poate ostoi.

Ce i-a manat pe zecile de mii de romani sa iasa in strada in aceasta perioada, s-a intrebat o lume intreaga. Ne-am intrebat chiar si noi, cei care am fost acolo, care am scandat, care am inaltat pancarte si steaguri gaurite, care am marsaluit pe strazi, care am tinut momente de reculegere, care am aprins lumanari si care am plans zile in sir. Nici noi nu stiam prea bine ce vrem. O schimbare, da, o resetare a intregului sistem, o Romanie 2.0, da. Asa se poate spune. Dar lucrurile sunt mult mai profunde. Pentru ca toata revolta care ne-a scos pe strazi, in numar asa de mare, indreptata in aparenta catre ei are de fapt legatura cu noi. Cu fiecare dintre noi.

Revolta nu este la adresa lor. A celor pe care ii blamam pentru cele intamplate, pentru tragedia in desfasurare, care nu se mai opreste, a patronilor clubului unde s-a produs nenorocirea, a organizatorilor concertului, a angajatilor care nu si-au facut treaba, a functionarilor publici, a primarului, a premierului, a parlamentarilor, a vicepremierului, a presedintelui… Nu. Revolta este la adresa noastra.

Pentru ca, in sunet de orga, in Casa Domnului, intre sute de oameni veniti sa se roage pentru sufletele tinerilor care au murit nevinovati si pentru trupurile celor care se afla inca in Purgatoriul din spitale si se zbat in fase sterile, cu trupurile arse la interior si la exterior, realizam marele adevar. Nu politicienii sunt de vina, ci noi. Noi am lasat sa se intample astfel de tragedii. Noi i-am omorat pe acesti tineri. Noi ne-am omorat pe noi. Timp de 26 de ani am dormit. Timp de 26 de ani nu ne-a pasat decat sa ne fie noua bine, in universul nostru mic. Am uitat sa reactionam, sa fim prezenti, sa aratam cu degetul si sa condamnam fiecare mica abatere de la lege. Noi, cei care am spus ca uram politica si pe politicieni, noi care am incurajat coruptia prin neimplicare si nepasare, noi care am permis furturile mici care au dus la furturi mari, noi care am refuzat sa ne mai uitam la stiri, noi care am stat deoparte spunand ca nu e treaba noastra, noi care am purtat ochelari de cal si am fugit de realitatea murdara, dureroasa si trista, noi care am uitat sa punem mana de la mana fara ca asteptam ceva in schimb, noi care am cerut mereu fara sa oferim. Noi suntem de vina.

Acum, in Casa Domnului, cand la finalul concertului in memoria victimelor din Colectiv parintele anunta ca s-a stins si cea de-a 47-a lumina, acum cand lacrimile scapa pe la colturi si unghiile intra in carne, acum privim in noi… si vedem Adevarul.

Din noi, din fiecare dintre noi, trebuie sa vina resetarea acestei tari, realitatea pe care ne-o dorim cu totii, pe care o cerem in strada. Noi, fiecare dintre noi este Romania de maine. Noi ne putem aduce siguranta, dreptatea, corectitudinea, cinstea, respectul. Si numai noi putem impiedica astfel de sacrificii. Numai noi, fiecare dintre noi, poate sa faca minuni pentru viitorul nostru, astfel incat acesti tineri, care continua sa moara, sa nu se fi stins degeaba. Sa privim, deci, in noi. Acolo sta schimbarea.

 

PS – De la editarea acestui articol, alti tineri si-au intins aripile si au parasit trupurile arse, departe de lumea aceasta in care nu au apucat sa arate cine sunt si ce pot face.

Related posts

Mister dezlegat

Votul- Între obligativitate, îndemn şi libertate

Profesioniştii