13.2 C
Bucharest
April 15, 2021
EDITORIALS IN ROMANIAN

Tehnocraţia meritocraţiei politice

Orice revoltă are ca punct de pornire nemulţumirea faţă de o idee, un om, un regim sau o situaţie care a atins un punct critic de la care încolo se presupune că gradul de toleranţă devine nul sau aproape nul.

Pentru români, pragul critic a fost atins în ziua de 30 octombrie 2015.
Zeci de mii de oameni ieşiţi în stradă de-a lungul unei săptămâni au scandat lozinici care, toate, au avut ca idee centrală nevoia de schimbare a clasei politice actuale şi a regimului politic pe care aceasta îl practică de mai bine de un sfert de veac.

În sânul clasei politice, aflată în plin colaps şi într-o acută criză de imagine şi gestionare a propriei capacităţi de guvernare şi echilibrare a polilor de putere, încă dinainte de momentul 30 octombrie, s-a produs o şi mai mare destabilizare care a condus în final la un răspuns inerţial în raport cu societatea civilă aflată în plină efervescenţă. Un răspuns ce nu a făcut nimic altceva decât să creeze şi să semene o şi mai mare confuzie la toate nivelele sociale ale ţării.

După cumulul de presiune venit dinspre uriaşa forţă a oamenilor aflaţi în stradă, politicul a catadicsit, în final, să facă o primă mişcare de aşa-zisă armonizare cu cerinţele protestatarilor- depunerea mandatului prim-ministrului Victor Ponta.
Pentru cei aflaţi în centrul euforiei generale, noţiunea de ”depunere a mandatului” nu a rezonat corect şi nu a fost înţeleasă conform intenţiei pe care de fapt politicul a plasat-o în spatele acestui gest.

Pentru că, atunci când prim-ministrul îşi depune mandatul, gestul nu atrage după sine demisia sau autodemiterea, aspecte cvasi inoperabile la nivel constituţional.
Însă, valul euforiei a luat pe sus şi a preluat în plin acest gest teatral politic, mulţimile declarându-se satisfăcute şi continuând să ceară, într-un efect de cascadă, o altă seamă de lucruri mai mult sau mai puţin realiste şi posibile din perspectiva logicii ”actului de guvernare politică viabilă şi democrată.

După plecarea lui Victor Ponta din fruntea guvernului, au început să apară propuneri din partea partidelor (cum altfel?) pentru locul de prim-ministru.
În termenii ceruţi de ”stradă”, au fost vehiculate câteva nume, fiecare dintre ele dorindu-se încadrabile şi în termen cu una dintre cele mai scandate şi persuasive cerinţe ale mulţimii- guvern tehnocrat.
Şi, ca răspuns, preşedintele Klaus Iohannis a optat, în ultimă instanţă, pentru Dacian Cioloş.

Dar, ce înseamnă de fapt această tehnocraţie aplicată într-o guvernare eminamente politică?
Poate exista în realitate o formă de guvernare apolitică în sânul unei structuri statele politizată în totalitate?
Iar ca să putem discuta bine argumentat pe această temă sau pe oricare altă temă legată de problematica socio-politică aflată în plină desfăşurare, trebuie ca mai înainte de orice să înţelegem fundamentul real de la care pleacă cerinţele fiecăruia dintre noi faţă de clasa politică şi de orice altă structură politizată a statului.

În sine, noţiunea de “tehnocrat’ vizează un specialist într-un anumit domeniu de referinţă, care, atenţie!, NU are sau cel puţin nu ar trebui să aibă nici cea mai vagă legătură cu sfera politică.

Această persoană îşi exercită atribuţiunile în termeni de expertiză pentru un domeniu sau altul, fără a participa efectiv la actul politic fundamental- decizia politică.
Pentru că, pentru majoritatea celor care nu fac sau nu înţeleg în termeni corecţi noţiunea de act politic, clasă politică, partid politic, structură politică, etc., lucrurile par a se confunda periculos, atrăgând după sine o anarhie socială şi o lipsă completă de orientare logică, matură şi operaţională în sensul opţiunilor politico-sociale ale fiecăruia în parte.

Aşadar, politicul este definit prin tot ceea ce reprezintă şi emană din decizia politică ca pârghie fundamentală de manifestare a puterii politice în raport cu socialul. Din nou, decizia politică.

Mai simplu de atât. Întreaga clasă politică, noţiunea de politic în sine, reprezintă agregarea, aglutinarea şi concentrarea puterii într-un singur sens. Dinspre mase înspre politic. Cu efect de inversare a raportului de putere atunci când este vorba despre decizii în stat, proiecte, idei şi orice altă formă lucrativă politică.

Segmentul politic este cel care iniţiază şi propune ORICE idee şi proiect pe care le prezintă societăţii civile, care achesează mai mult sau mai puţin la ele.
Orice decizie pe care politicul o ia este în afara votului imediat, girului punctual al cetăţeanului.
Singurul moment de emergenţă (parţial) între cetăţean şi politic este acela al votului electoral, care este în sine un simplu exerciţiu cu o natură cvasi virtuală, punctuală şi fără efecte pe termen lung la nivel decizional politic postelectoral.

Aşadar, atât timp cât un technocrat se află în afara întregii structuri politice şi este, pe cale de consecinţă, în afara oricărei decizii politice sau cu efect şi cauză politice, orice guvernare de natură tehnocrată îşi pierde complet funcţionalitatea prin însăşi imposibilitatea de validare corectă a oricărui proiect sau iniţiativă venite dinspre aceasta.

În istoria recentă a României, în perioade similare cu cea pe care o traversăm acum, au mai existat două “guverne tehnocrate”. Unul condus de Theodor Stolojan, iar celălalt de Mugur Isărescu, ambii cotaţi drept unii dintre cei mai “tehnocraţi extra politici” oameni ai momentelor respective.
Ambele guverne au făcut tranziţia dintr-o etapă politică înspre o altă etapă politică.
Ambii “guvernatori tehnocraţi” ai acelor guverne s-au dovedit a fi în final, unul, liantul politic şi punct de diviziune politică dinspre o zonă a eşicherului politic înspre cealaltă, altul, un arhicerebel, arhitectul întregii structuri economico-politice a României din ultimii 26 de ani.

Pentru că orice exerciţiu guvernamental presupune gir politic. Iar acest gir politic, paradoxal, este dat de însuşi capitalul uman, electoral, social al ţării.
Aşadar, cum ar putea exista un guvern tehnocrat în afara unei guvernări care înseamnă politic în orice aspect al ei?!
Criteriul CV-ului profesional alcătuit ca un tapet pe care se proiectează puterea politică şi care este susţinut de mecanismele acesteia nu este suficient şi nici nu constituie un garant exclusiv al unui act de guvernare depolitizat, epurat şi adus la forma socială pură de conducerea a statului.

De altfel, tehnocratizarea politică este o formă de prelungire a birocraţiei politice prin paradigma utopică a meritocraţiei ajunsă în centrul inimii sistemului politic.
Este ca şi în cazul dilemei următoare: există meseria de politician?

Astfel, putem întreba:
Un tehnocrat este un politician convertit conjunctural la necesitatea punctuală pe care o dictează cerinţa sau nevoia de schimbare şi tranzitare de la o etapă politică la alta?!

Related posts

Suspiciuni

Platformă- Program- Partid?

Bicicleta, solutia pentru salvarea Bucurestiului