1.1 C
Bucharest
December 1, 2020
EDITORIALS IN ROMANIAN

Candidatura independentă, între posibil şi imposibil

De ani de zile de când fac consultanţă politică şi, implicit, campanii electorale pentru diverse alegeri, am auzit vehiculată în unele momente mai puţin, în altele, extrem de sonor, noţiunea de candidat independent.

O noţiune complet utopică de altfel, având în vedere că, în România, în ultimii zeci de ani, oligarhia partidelor, voinţa şi interesele lor primează peste orice altceva mai mult sau mai puţin politic.

Personajele care, în timp, s-au declarat “independente” s-au dovedit a fi nimic altceva decât indivizi extrem de bine arondaţi şi profund implementaţi în partidele din care s-au extras la un moment dat şi care, datorită jocului de imagine şi calculelor parametrilor partinici interni, au acceptat să facă un pas în afara cercului politic sau au fost dirijaţi în afara lui.

Iar exemplele lui Sorin Oprescu şi Monicăi Macovei cred că sunt mai mult decât suficiente în acest sens.

Mai există şi un alt model de aşa-zis independent- militanţii civici. Cei care s-au folosit şi se folosesc de un fals statut de independent pentru a-şi face mai apoi un locşor cald şi a-şi asigura o posibilă ascensiune politică dimpreună cu o carieră strălucită. Şi unde în altă parte decât în cadrul aceloraşi eterne partide politice?

Cele cărora, în timpul campaniei, le făceau şi le fac o puternică anticampanie.

Iar atunci când cineva, cu adevărat, şi-a dorit şi şi-a manifestat interesul de a fi independent în bunul sens al cuvântului şi al acestei noţiuni în raport cu politicul, totul a fost convertit automat prin prisma omniprezentei clasei politice într-o glumă proastă, o bagatelă, un perdant, dacă nu un prost care s-a trezit că vrea şi el o poziţie eligibilă în stat. Şi asta în ochii electoratului.

Ca atare, în realitate, dovedit, candidaţi independenţi în România nu există. Nu până în acest moment.

Iar motivele pentru care apare această imposibilitate concretă de a exista candidaţi independenţi ar fi două mari şi importante la număr:
– insignifianta prezenţă a unui independent în faţa maşinăriei imbatabile de partid
– o legislaţie care nu numai că nu îl ajută, îl şi discriminează în mod considerabil în favoarea aceloraşi partide.

Astfel, pentru moment, concluzia ar fi că avem de-a face cu un Parlament care în sine este un “hermafrodit politic”, ce se replică cu fiecare campanie electorală. Iar acest “hermafrodit politic” nu numai că este o entitate extrem de ermetică, exclusivistă şi opacă la orice nu are legătură cu propria identitate şi viaţă, dar, mai ales, elimină automat, din start, prin pârghiile pe care şi le-a creat din interior (în special legea electorală) orice intruziune a oricărui corp străin din interior şi din afară.

Şi, în încheiere, aş puncta o idee care trebuie să devină laitmotivul modificării actualei legi electorale:

Raportarea statului între entitatea numită Parlament = partide politice = candidatură politică vs. candidat independent.

În plus, care este gradul de implicare a statului în echilibrarea balanţei între un pol şi celălalt în mod practic şi real şi cum susţine statul independenţa candidaturilor la orice nivel structural al său prin legi şi intervenţie punctuală ?

Related posts

Votul prin corespondenta, cartoful fierbinte si Forta Diasporei

Coruptii de azi, candidatii de maine ?

Fabrica de Preşedinţi