1.1 C
Bucharest
December 1, 2020
EDITORIALS IN ROMANIAN

Ca un Sfinx

Protestatarii i-au cerut demisia. El și-a schimbat purtătorul de cuvânt. Care a promis că o să-l aducă regulat în fața presei, pentru a le da răspunsuri mai tihnite. Și că vor apela la `comunicatori` mai titrați. Cu alte cuvinte, totul s-a redus la o chestiune de PR. Chiar dacă e vorba de o milenară Biserică, care ar trebui să asculte de îndemnul întemeietorului ei: `curăță mai întâi partea de dinăuntru`. BOR a ales avantajele înșelătoare ale cosmeticii. Dar mai inedită decât reacția patriarhului Daniel a fost cea a `străzii` care l-a contestat. De ce l-au asociat protestatarii cu politicienii demni de dispreț? Și de ce tocmai acum, după tragedia unui incendiu într-un club de concerte?

În primul rând, a fost vorba de o atitudine mai veche a mișcărilor de protest civic din ultimii ani. Lozinca `vrem spitale, nu catedrale!` are deja o istorie de câțiva ani în spate, expresie a unei retorici autohtone stângiste, menită să combată influența tradițională a Bisericii asupra societății și politica care se pretează la asemenea alianțe. Trăim într-o lume secularizată, dar în România Biserica Ortodoxă are încă o poziție privilegiată nu doar religios.

Primul care a intuit avantajele politice ale colaborării a fost `ateul` Ion Iliescu. Succesorul său Emil Constantinescu a fost și mai îndrăzneț și a folosit, în partida electorală, argumentul religios drept decisiv as din mânecă. Ortodoxia a fost și mai intens folosită propagandistic de liderii partidelor naționaliste. Ultimul până acum în această istorie postcomunistă de pioși interesați, Victor Ponta s-a folosit fără rușine de sprijinul BOR: episcopi, preoți și călugări l-au sprijinit fățiș, iar iconițele s-au alăturat încă o dată arsenalului electoral clasic. Cărți religioase se puteau întâlni și în secții de votare, ca un subtil îndemn clar direcționat. Fără succes, de această dată. Protestantul minoritar Klaus Iohannis i-a suflat postul râvnit.

Aici se află, de fapt, principala cheie a furiei protestatare recente – Biserica s-a compromis prin sprijinul masiv, deși nu tocmai oficial, acordat falimentarului premier. Asocierea dintre Ponta și patriarhul Daniel, care cel puțin a tolerat această alianță, fără a păzi cuvenita neutralitate, nu e o invenție a `străzii`. Și fostul patriarh Teoctist încercase să-l susțină implicit pe Adrian Năstase, atacându-l explicit pe adversarul său, Traian Băsescu. Și atunci rezultatul a demonstrat că astfel de asocieri au ajuns mai degrabă contraproductive. Electoratul a devenit cu timpul mai matur, nu mai e sedus majoritar de `sfaturile` politice ale Bisericii.

Mulți din tinerii protestari ai ultimilor ani au sensibilități de stânga. Sunt împotriva discriminărilor rasiale ori sociale, disprețuiesc instituțiile prea opulente, vor o viață neîngrădită de restricții, resping ferm naționalismul, sunt înclinați spre un anarhism temperat – toate motive să privească cu multă suspiciune Biserica. Care mai are și păcatul conformismului social, cu reacții minime la adresa racilelor politicii autohtone: corupție, clientelism, flagrante injustiții. Biserica e, în continuare, mai degrabă reacționară, tocmai bună de disprețuit de tineri cu alte aspirații morale.

Dar patriarhul a mai făcut un pas greșit. A fost sincer când a deplâns că tinerii merg mai cu drag în cluburi decât la biserică. Așa găndește marea majoritate a clerului ortodox. Și mai ales cei reprezentativi, cei considerați `mai ortodocși` decât ceilalți, `vărfurile` spirituale. Biserica se consideră superioară în primul rând datorită mizei pe care o pune în joc: destinul veșnic al omului. De la această înălțime metafizică își permite să emită judecăți de valoare. Care însă se bazează pe o largă cutură a represiunii. Răul e peste tot și necesită acțiuni de combatere fermă, spun teologii, care s-au pus harnici pe treabă pentru a identifica păcatul – considerat sursa principală a răului – în toate formele sale posibile. Iar numărul păcătoșilor a crescut exponențial, devenind adeseori o adevărată obsesie clericală. Ce vină aveau tinerii arși în clubul Colectiv? Că ascultau o formație metal?

Au mai pus gaz pe foc tocmai cei care s-au grăbit să spună – au făcut-o și în cazul blasfemiatorilor satirici de la Charlie Hebdo – că victimele și-au meritat moartea. Că prea s-au jucat cu satanismul din spatele unei anumite muzici. Din păcate, mulți ortodocși așa își văd propria Biserică, drept o cetate asediată de o cultură depravată, anarhică și fără elevație spirituală. Această tragică miopie îi ține departe pe cei care nu pot renunța la valorile contemporane, neîncrezători în tradiții deseori discutabile din punct de vedere al sensibilității morale actuale.

Ceea ce lipsește aproape cu desăvârșire e acea intelectualitate ortodoxă cu adevărat critică, capabilă să forjeze o Ortodoxie a viitorului mai puțin conformistă și obscurantistă. Există doar critici care resping aproape radical însăși ideea de religie sau, în orice caz, ar tolerau doar într-un ghetou. Și există, dimpotrivă, cei care cauționează intelectual valori ambigue, care sacrifică la nevoie exigențe unei culturi rafinate pentru a dat credit, din `smerenie` creștină, unor discutabili `maeștri spirituali` sau unor clerici detestabili. Patriarhul ar fi trebuit să-și dea deja seama că numai încurajând o astfel de evaluare critică cu miză reformistă poate lăsa cu adevărat deschisă poarta Bisericii pentru tineri. Și nu să investească prioritar în PR pentru a ascunde, jenant, imobilismul.

Ceea ce ignoră însă mulți din cei ce au i-au solicitat patriarhului demisia – o practică aproape de neconceput într-o tradiție unde o astfel de funcție e pe viață – e că cei ce i-ar putea lua locul sunt și mai reacționari, cel puțin din perspectiva valorilor prioritare ale acestor tineri. De altfel, clerul, lucid, nici nu mizează pe seducerea acestor tineri, ci așteaptă ca vreo criză sufletească mai destabilizantă să-i transforme, pe unii, în docili convertiți ai Bisericii.

Related posts

Bilanţ. Anul şi preşedintele

Vremea reactiunii

Gardul