EDITORIALS IN ROMANIAN

Ghici cine vine…în campanie

În afara notelor de can-can şi a unor reale şi evidente perioade de indiferenţă notorie faţă de orice aspect social, starea actualei clase politice româneşti s-a evidenţiat printr-o campanie electorală, nu numai permanentă, ci şi extrem de gălăgioasă.

Gălăgie sau hărmălaie aş putea numi manifestarea actului politic în România.

În 2015, toată piaţa politică şi publică au fost invadate de potenţiali candidaţi la alegerile locale. Candidaţi care, fără absolut niciun impediment, se aflau într-o formă de campanie electorală făţişă, întreruptă doar de evenimentele din noiembrie.

Acum, când am intrat în linie dreaptă, aflându-ne la 3 luni distanţă de începerea oficială a campaniei electorale pentru alegerile locale, total contrar obiceiului electoral cu care politicul român ne-a învăţat în ultimii zeci de ani, ne asurzeşte liniştea.

Lăsând deoparte faptul că anumite părţi ale politicii încă s-ar afla oficial în vacanţă, ştim bine că mai ales aceste perioade au fost marcate întotdeauna de negocieri evidente, de declaraţii, de atacuri şi de o propagandă asiduă. Adică de toate ingredientele de bază ale unei campanii electorale tipice din România.

De data aceasta, am sfârşit anul 2015 în linişte ca să îl începem pe cel deja în curs într-o linişte, aşa cum spuneam, nu numai asurzitoare, dar şi supectă şi misterioasă.

O linişte care, după opinia mea, este extrem de edificatoare pentru condiţia actuală a partidelor politice şi, de aici, fireşte, a liderilor lor.

Brusc, acei candidaţi pe care îi vedeam într-o formă mai mult sau mai puţin mascată, la toate colţurile oraşului, pe bannere, prin presă sau pe la televiziuni şi, mai ales, dar, mai ales, în mediul virtual care a devenit arena de predilecţie a scenei politice autohtone şi în care campania era în toi şi atingea cote apoteotice cu accente dramatice, nu numai că lipsesc cu desăvârşire, dar, acum, există dubii serioase că cineva dintre actorii politici ai anilor trecuţi sau noile vedete previzibile şi plauzibile pentru elecţie şi-ar mai menţine dorinţa şi mai ales putinţa pentru o candidatură.

Iar cel mai suspect şi dătător de fiori element al întregului tablou zugrăvit pe rapid înainte mai sus rămâne absenţa aproape de vid a oricărei mişcări sau semn de viaţă în sânul marilor formaţiuni politice numite partide, mai mult sau mai puţin tradiţionale sau longevive, care, după cum ştim cu toţii, sunt retortele şi creuzetele tuturor preambulurilor oricărei campanii electorale şi locul din care se dă unda verde pentru startul acesteia.

În toată această tăcere, singurul lucru pe care îl pot constata ca un fel de diagnoză a ceea ce este de fapt cel mai important şi grav fenomen în sine, enigmatica boală de care se întâmplă să sufere acum toată scena politică, este reprezentat de efecte de genul fundaţiei pe care Victor Ponta a anunţat-o că o face. Aceasta fiind un derivat politic care nu se doreşte a fi politic în aparenţă, dar care încearcă să abată atenţia opiniei publice de la acest colaps profund în care se află toate partidele politice, dar, în special, PSD, partid-matriţa, din care, de altfel, s-a şi „desprins” Victor Ponta.

(De altfel, în privinţa originalităţii diversiunilor politice mascate de fundaţii, iniţiative, platforme, candidaţi independenţi, nimic nou. Doar avem cel puţin un alt partid politic, Mişcarea Populară, apărut relativ de curând dintr-o fundaţie. Aşa cum avem şi exemplul Monicăi Macovei, candidat independent, deşi eminamente politic, care nu numai că şi-a făcut partid, dar şi-a mai creat şi o cortină mobilă numită Iniţiativa România.)

Acest gen de satelit politic care se vrea proiectat pe o orbită apolitică, aşa cum este şi Guvernul, aşa cum se doreşte a fi şi preşedintele, aşa cum am mai spus şi în alte editoriale şi cum voi continua să o fac, tocmai pentru a sublinia cauzele, nu efectele care determină ceea ce se întâmplă acum, nu are rolul decât de a crea un culoar de latenţă pentru un joc care se află în suspensie tocmai din cauze de lipsă de ordonare şi de înţelegere a strategiei lui, a prezenţei şi poziţionării actorilor politici titulari şi a căii de atac rapid spre atingerea imediată a scopului.

Deficitul acesta de strategie-acţiune în care se află întreaga scenă politică şi mai ales liderii de partide şi grupuri de partide (şi mă refer la grupuri de partide care creează strategia) reprezintă un efect de rezonanţă la valul apolitic creat în urmă cu aproape 3 luni.

Pentru că o campanie electorală este eminamente politică.

Pentru că actorii campaniei, fireşte şi logic, sunt politici. Şi pentru că noua strategie de joc politic de campanie este de data aceasta în curtea altui element important politic, nu a partidelor politice.

Nu. Nu este vorba despre Parlament pentru că acesta înseamnă tot partide politice.

Şi nu. Nu este vorba despre arena societăţii civile, pentru că aici politica capătă un sens doar adaptativ, nu anticipativ.
Societatea civilă adaptându-se, nu anticipând fenomenul politic, ca atare, societatea civilă aflându-se acum şi ea în aşteptare.

Şi nu, nu ar fi pentru prima dată când jocul electoral sau centrul de comandă al jocului electoral trece pe un nivel neaşteptat. Acela dinspre preşedinte, trecând prin Guvern şi de-abia apoi înspre Parlament şi partide.

Ştiu. În acest moment, pare ilar şi imposibil să ne gândim că, având un preşedinte absent complet şi ca funcţionare şi ca prezenţă din această poziţie fundamentală în stat şi un Guvern „al meu”, adică al acestui preşedinte absent, dar nepolitic evident, jocul ar putea să se plaseze în această sferă. Însă, aici, am să vin cu un singur argument. Declaraţia mai mult decât ostentativă şi promisiunea premierului Dacian Cioloş în faţa Angelei Merkel că nu va face politică în acest an.

Era, oare, necesară această poliţă de asigurare?

Ca încheiere, voi lansa un argument pentru deschiderea următorului editorial.

Alianţele, ca factor de dinamitare implozivă a clasei politce.

Related posts

Ce viata de parlamentar!

Un alegator derutat

Cine i-a votat?