-2.4 C
Bucharest
January 26, 2022
EDITORIALS IN ROMANIAN

Razboiul sahului

Marele muftiu al Arabiei Saudite le-a cerut `bunilor musulmani` ai regatului să renunțe la șah. Mai întâi pentru că e o pierdere de timp, iar apoi fiindcă potențează adversitățile.

Ne vine greu să credem că în țara petro-dolarilor supușii saudiți sunt așa prinși cu munca ori religia încât nu au timp de pierdut. Ba chiar am putea spune că pierd mult timp, cu atât mai mult cu cât regimul patriarhal le permite să nu aibe nici grija casei.

Oare ce fac toată ziua saudiții dacă nu se ocupă de afaceri cu petrol ori de răspândirea wahhabismului prin lume ori chiar prin Europa? Șahul era pentru unii un prilej mai intelectual decât shoppingul ori turismul de-a pierde timpul. Iată-l pus la zid de cea mai mare autoritate religioasă a regatului. Foștii șahiști – să precizăm că șahul nu a fost interzis, ci doar grav depreciat – vor trebui acum să-și găsească alte ocupații pentru a-și elibera agresivitatea. S-ar putea ca acestea să fie mai puțin benigne ca șahul.

Noi, ca europeni, ascultăm zâmbind o astfel de știre. Ar trebui, în schimb, să ne îngrijoreze. Fiindcă dacă într-adevăr există o `ciocnire de civilizații`, aceasta nu e atât între cea de sorginte creștină și cea musulmană. Războiul cultural se poartă la alte niveluri – șahul, de exemplu. Și mai îngrijorător e faptul că șahul e interzis în Irak, iar un timp a fost interzis și în Iran.

Să precizăm că șahul e o invenție persană, răspândită mai întâi în lumea musulmană, iar apoi în cea europeană. Unde, iată, acum își găsește chiar refugiul când e prigonit în lumea de unde provine. Problema nu e prin urmare una strict civilizațională, fiindcă una din legile de bază ale culturilor e permeabilitatea – influențele sunt nenumărate, iar circulația valorilor imprevizibilă. Conflictul e unul, la ora actuală, între teologii politice. Occidentul – o noțiune acum extinsă și la restul Europei – promovează o doză consistentă de secularism. A

ltfel spus, limitează serios cuvântul religiilor în chestiuni politice, sociale ori culturale. Este un rezultat relativ recent, fiindcă încă acum circa un secol, lui Papa Pius al X-lea i se organiza, departe de ochii lumii, o reprezentație de tango, pentru a decide dacă se cuvine sau nu pus la index. Î

ntâmplător, tangoul nu i-a displăcut Suveranului Pontif, dar îi displăceau multe altele, a căror depreciere pe motive religioase îi întrista pe mulți alții. Astăzi, un papă ori un patriarh nu mai au asemenea puteri de arbitraj cultural. Patriarhul Daniel, spre pildă, pentru a-și remedia imaginea șifonată, chiar a făcut un pas înapoi și și-a amendat afirmațiile împotriva rockului făcute după tragicul incendiu din clubul `Colectiv`. Să ni-l închipuim pe Papa Francisc descurajându-i pe catolci să joace șah. Ar provoca doar hilaritate. Un mare muftiu saudit își poate permite asemenea afirmații fără să fie luat, public, în râs de musulmani.

Pe lângă ușurătatea – după criterii occidentale – cu care sunt executați oamenii în Arabia Saudită, ori pe lângă statutul grav discriminatoriu al femeii, repudierea șahului pare un mizilic. Și totuși, problema e mai semnificativă decât pare.

În primul rând, pe lângă ipocrizia celor care pozează în oameni ocupați deși nu se spetesc cu munca – ca în alte regiuni ale lumii, unde munca e aproape o sclavie pentru mulți –, a diaboliza pierderea timpului denotă teama autorităților religioase de a-și lăsa liberi credincioșii.

Ca în multe alte practici religioase, tendința e de a încărca viața cotidiană a credincioșilor cu tot felul de sarcini religioase – ceea ce permite, de cele mai multe ori, un control foarte eficient al comportamentelor și implicit a mentalităților.

A avea mai mult timp liber înseamnă și șansa de a-ți alege singur activitățile, deci a te detașa în parte de prestigiul unor directive religioase. A juca șah, de exemplu, implică a-ți pune mai mult mintea la contribuție. O faci mai întâi pe tabla de joc, urzind combinații de mutări, dar ulterior poți prinde gust s-o faci și în cazul propriei vieți. Șahul e o lecție a propriei libertăți de a alege.

Celălat motiv – stimularea resentimentelor între adversari – e și mai îngrijorător. Occidentul cunoaște de peste un secol un reviriment al sportului. Raportul dintre sport și politică a fost, inevitabil, unul ambiguu, dar cu toate acestea, în ansamblu, încurajarea unui sistem competițional organizat la diverse nivele a canalizat agresivitatea umană de o manieră mai benignă decât prea desele războaie.

De altfel, unul din motivele pentru care islamiștii reușesc azi să-și recruteze atât de ușor adepți gata de luptă e și lipsa unor alternative pentru agresivitatea naturală (și potențata de anumite contexte sociale) a tinerilor musulmani. Decât să taie gâturi ori să sară în aer printre oameni, mai bine ar juca șah.

Din păcate, religiile devin uneori adversare ale civilizațiilor, refuzând practici care contribuie decisiv la umanizarea omului.

Related posts

Campanie electoral- judiciară

Referendumul

Umbrele din spatele primarului