Deşi ne apropiem cu paşi repezi de data de 5 iunie, ziua votului primului tur de alegeri din anul acesta, cele locale, ceea ce se întâmplă acum în sânul politicii româneşti, dincolo de ecranele televizioarelor şi de fluxul neîntrerupt al virtualităţii, pare desprins dintr-o lume distopică.
O lume în care a avut loc un eveniment catastrofal cu efecte ireversibile, o lume în care cei câţiva supravieţuitori s-au transformat în mutanţi care încearcă să existe în grupuri ce se luptă pe viaţă şi pe moarte pentru a controla ceea ce a mai rămas din lumea oamenilor.
Politica românească a depăşit de mult faza de criză, aşa cum a depăşit-o şi pe cea de tranziţie sau pe cea de rearanjare şi restructurare.
În acest moment, România se confruntă cu un alt mare paradox, unul dintre multele care au măcinat de-a lungul ultimilor 26 de ani lumea românească şi, mai ales, lumea politică românească şi evoluţia ei.
Lipsa totală de candidaţi viabili.
Actualele partide se află într-o criză paroxistică, acută de soluţii în ceea ce priveşte orice formulă pe care ar putea-o prezenta în faţa electoratului român ajuns la suprasaturaţie şi la o formă extrem de complicată şi periculoasă de respingere a oricărei încercări din partea politicului de a-şi mai prezenta propunerile şi oamenii ca subiecţi ai puterii pentru următorii 4 ani.
Deşi pare că lucrurile sunt neschimbate şi că politicul îşi vede mai departe de ceea ce ştie să facă cel mai bine, semnalele care vin dinspre societatea civilă cu o frecvenţă şi cu o intensitate din ce în ce mai mari reprezintă adevăratul barometru pe care niciun sondaj de opinie comandat sau bine cosmetizat nu îl poate masca sau anula.
Nemulţumirea şi plictiseala şi-au pus amprenta definitiv pe orice este românesc, urban, natural şi cotidian.
Oamenii sunt sătui de tot ceea ce este şi face politicul de 26 de ani. Oamenii sunt cei care se confruntă zilnic cu o realitate care depăşeşte şi colmatează brutal orice formă de propagandă politică, orice discurs populist, orice dezbatere televizată în care se vorbeşte ca într-o continuă licitaţie năucitoare şi grotescă despre eternele oferte preelectorale cu care ne-am obişnuit, din păcate, în cei 26 de ani de nimic cu pretenţii şi cu valori democratice.
Partidele, depăşite de situaţie şi panicate (aparent) de disoluţia care le macină efectivele şi le face să se ciocnească cap în cap ca nişte berbeci care îşi dispută teritorul şi supremaţia în turmă, au scormonit prin toate cotloanele şi cuferele prăfuite şi ultraîmbâcsite de demagogie şi populism şi au ajuns, deocamdată, la o teribilă realitate, care oricărui partid serios şi cu pretenţii i-ar ridica o imensă şi insurmontabilă problemă: Pe cine scoatem la mezat?!
Şi, ca şi cum nu ar fi arhisuficient faptul că, oriunde te întorci, eşti bombardat constant de un flux torenţial de anchete, corupţie, arestări, condamnări, delapidări, deturnări de fonduri, prostituţie la nivel înalt, blaturi politice şi alte multe nenorociri care fac de nerespirat şi de netrăit atomosfera românească, partidele şi eternele lor figuri şi mentalităţi separate complet de realitatea românească găsesc de cuviinţă ca, în fiecare săptămână, să mai clocească câte o lege şi câte o găselniţă care numai de bine nu sunt şi numai vot şi opţiune pozitive nu pot aduce cu ele.
Într-un avânt sinucigaş, liderii marilor caste de partid care deţin supremaţia în acest moment pe esplenada vedetelor de gen- social-democraţii şi liberalii- au găsit de cuviinţă să scornească şi să dospescă legi împotriva defăimării (a cui şi pentru cine?), modificări de lege electorală în plin an electoral, legi pentru prevenţie desprinse parcă din practicile de gulag sau lagăr şi tot soiul de aiureli şi anacronisme, care bat de departe cele mai negre şi sinistre mostre de incapacitate de adaptare şi armonizare, fie ele şi circumstanţiale, la nevoile şi problemele mult prea numeroase şi copleşitoare cu care se confruntă fiecare dintre noi zi de zi.
Stânga sau dreapta politice pentru românul de rând, pentru cel care zilnic este nevoit să se aventureze în jungla numită România, nu mai reprezintă nimic altceva decât un motiv continuu de frustrare, nemulţumire, indignare, umire şi enervare.
Ai spune că o imensă panică străbate înalta societate politică de oriunde ar fi privită ea, dându-i impulsuri dintre cele mai nefericite şi mai prost nimerite.
Partide nu mai există demult în România. Nici măcar nu se ştie şi nu se poate spune cu certitudine dacă au existat în realitate sau dacă singurul partid care a continuat să îşi ducă viaţa amorf şi ameobic a fost cel comunist împărţit şi divizat formal la nume, sigle şi simboluri, care s-au pretins a fi ale democraţiei şi ale pluripartitismului, aşa cum se cere în orice manual de gen.
Şi parcă nici norocul şi destinul nu au mai ţinut în ultimele luni cu marea maşinărie a puterii.
De la evenimentul Colectiv, mult prea devreme uitat şi mult prea repede anihilat de valurile de rutină şi obişnuinţă cotidiene, ceva s-a schimbat fundamental în mentalitatea omului de rând din România.
Nu ştiu dacă această schimbare a avut loc conştient pentru majoritatea dintre români, însă cu siguranţă că acel moment de impact catastrofal din nefasta seară de 30 octombrie a accelerat şi a deschis în oameni o uriaşă conştiinţă care se manifestă ca un sistem de avarie în plină criză.
Ceea ce este frapant şi de-a dreptul ostentativ în comportamentul clasei politice este faptul că niciunul dintre cei aflaţi acum la putere nu pare să înţeleagă corect şi nici să îi pese în vreun fel de acest avertisment mut care capătă amploare pe zi ce trece şi care riscă să transforme totul într-o altă răbufunire din vreo marţe, vreo vineri sau vreo duminică neagră a politicii.
Pentru că românii pare că au un timp de latenţă mai lung decât alte popoare mai aprige şi mai combustive într-ale conştiinţei populare, însă, odată atins pragul de masă critică, istoria ne demonstrează că românii nu sunt şi nu au fost niciodată acel neam care să accepte de bunăvoie pe termen nelimitat opresiunea, tirania şi indiferenţa conducătorilor lor.
Aşadar, dacă azi ar fi 5 iunie şi românii ar trebui să iasă la vot, care ar fi starea de fapt şi cum s-ar desfăşura lucrurile?
Şi cum şi ce ar etala partidele pe taraba de vot a naţiunii?
Care este calculul care îi face pe făcătorii de putere să creadă că un Cristian Buşoi, o Gabriela Vrânceanu Firea, un Emil Boc şi orice altă eternă şi neschimbată figură, care au devenit un soi de monumente groteşti ale ultimului sfert de veac al politicii autohtone, va reprezenta opţiunea românilor în 5 iunie?
Cred că politicul ar trebui să facă un minimum exerciţiu de inteligenţă, pentru că este clar că imaginaţia nu le este prietenă şi nici nu a căpătat vreodată vreun premiu în economia mentalităţii politicii dâmboviţene, şi să suprapună, fie şi numai pentru un moment, felul în care actualul Guvern, cel tehnocrat, a apărut şi s-a instalat.
Un pas în spate ar revela un adevăr şi mai cuprinzător şi evident- apariţia lui Klaus Iohannis. Cea care a reprezentat primul mare semnal de suprasaturaţie a naţiei române în faţa continuei tasări şi a păguboasei inerţii a clasei politice române.
Se încearcă permutări şi combinaţii care să mai aerisească şi să mai destindă opinia publică şi atenţia ei de la ceea ce contează pe fond, anume, lipsa oricărei soluţii şi, ca atare, lipsa oricărui candidat cu potenţial de vot în faţa electoratului.
Se aud zvonuri cum că partidele se gândesc să aducă candidaţi externalizaţi politic şi partinic.
Nici la acest capitol, al externalizării şi izolării aparente a subiectului de obiectul şi intenţia de fond, politicul nu dă dovadă de o imaginaţie mai productivă, pentru că Guvernul Cioloş este mostră perfectă a pretenţiilor apolitice ale calculului politic de nişă lovite de un eşec răsunător.
Se încearcă formule prea puţin ortodoxe, în care sunt amestecate guvernul şi preşedintele ţării pentru a spăla, limpezi şi împrospăta o imagine complet şifonată şi erodată a clasei politice în faţa marii probe a votului de anul acesta.
Au fost introduşi în joc pioni “umanizaţi civic” ca platforme, iniţiative şi mişcări, care pe fond au aceeaşi rădăcină şi aceleaşi interese, recuzită politică circumstanţială şi rezerve care stau pe băncile nevăzute ale oportunităţii marilor momente care reclamă schimbarea.
Ceea ce nu se face şi nu se gândeşte nicio minte din zona politicii să facă, deşi este mai mult decât evident că acesta ar putea fi un pas salvator, o gură de oxigen în marea de noxe social-politice care cuprinde din ce în ce mai tare România, este tocmai ceea ce fiecare dintre proaspeţii actori ai scenei politice recente, guvernul postpolitic şi preşedintele morganatic şi himeric al României, au promis şi au pretins că vor aplica din clipa în care au ajuns în vârful ierarhiei statale prin voinţa şi reprezentativitatea românilor- comunicarea şi dialogul cu oamenii, cu strada, cu cetăţenii României.
Iar dialogul acesta nemijlocit, acel dialog care depăşeşte bariera virtualităţii în care, din păcate, ne-au fost transferate vieţile şi opţiunile, mai ales de către politic, ar trebui să existe punctual, continuu, pre şi post electoral şi mai ales tangibil fizic, aşa cum scrie în orice manual de democraţie.
Pentru că, nu-i aşa, votul nu este o chestiune virtuală. Votul pe care politicul îl aşteaptă şi îl pretinde de la fiecare român nu se rezumă la un like pe feisbuc şi la o izolare completă de orice înseamnă viaţa şi nevoile votantului.
Să ne imaginăm că azi este 5 iunie.
Azi, eu, tu, noi, voi, ei trebuie (sau nu) să ieşim şi să ne exprimăm liber şi democrat opţiunea pentru cei care vor face jocul vieţii şi al morţii noastre în următorii 4 ani.
Tu ce vei face cu votul tău atunci când vei intra în cabina de vot, vei deschide acel buletin de vot, vei pune mâna pe ştampila şi….PSD, PNL, UNPR, MP, ALDE, PSD + ALDE, UNPR+ PSD+ ALDE, MP+ PNL, PSD+ UNPR+ ALDE+ MP+ PNL… =… De ce şi pentru care dintre noi?!
