Demisia lui Gabriel Oprea din fruntea UNPR-ului m-a determinat să mă gândesc, aşa, într-o doară, cât de efemeră este puterea şi cât de abruptă şi tăioasă poate fi căderea din înaltul slavei şi al măririi pentru fiecare om care a cunoscut senzaţia unică de a fi, fie şi pentru câteva săptămâni sau luni, clipe, la nivel universal, un mic demiurg.
Deşi Gabriel Oprea nu este reprezentativ, cel puţin în opinia mea personală, pentru ceea ce s-ar putea numi în termeni consacraţi “puternic al zilei”, tocmai datorită volatilităţii şi ambiguităţii sale politice de-a lungul anilor în care a stat la masa puterii şi a fost gratulat cu tot ceea ce aceasta poate oferi şi conferi oricărui om nimerit în acea zonă sau potrivit acolo, el rămâne totuşi un exemplu edificator în tabloul politicii româneşti din ultimii 27 de ani.
Iar, prin gestul pe care Oprea l-a făcut de a se retrage vizibil de la această tentată şi ademenitoare masă a învingătorilor şi a celor care deţin controlul puterii politice în România, cumva, cortina care desparte omul de rând de culisele întortocheate şi alambicate ale puterii a fost pentru o clipă dată la o parte, lăsând vederii celor care au ochi să privească şi în alte locuri decât cele indicate de făcătorii de impresii şi imagine o realitate extrem de interesantă a fabricii de putere autohtone.
De mai bine de un sfert de veac, asistăm cu toţii la jocul pe care clasa politică l-a făcut şi îl face. Uneori interesant, deşi periculos, alteori blazat, deşi la fel de periculos, însă întotdeauna cu o tuşă absolut specială, aproape cutumiară aş îndrăzni să zic, pentru ceea ce reprezintă trăsătura românească a politicii şi a puterii.
Până acum 5 luni, Gabriel Oprea reprezenta unul dintre cei mai puternici oameni politici ai momentului. Nu ştiu dacă conjunctural sau impus, nu ştiu dacă gândit, calculat şi bine ţintit, însă, înainte de abrupta şi fatala cădere a guvernului Ponta, despre Gabriel Oprea se putea spune că este un om politic al cărui viitor este departe de a fi întunecat de vreun nor, fie el al opoziţiei sau al oricărei alte părţi a marii frăţii politice din care face parte.
Îmi reamintesc cu acurateţe şi cu aceeaşi undă de uimire momentul în care, în vară fiind, în mijlocul luptelor politice dintre guvernul Ponta şi preşedintele cel nou şi extrem de izolaţionist al României, Klaus Iohannis, mass-media erau complet focusate pe ascensiunea fuliminantă a generalului Oprea, care părea că zboară şi se înalţă din ce în ce mai sus şi mai repede, trecând vertiginos şi strălucitor, asemenea unui star hollywoodian, prin toate nivelele şi straturile puterii până aproape de cel care se clătina ameninţător a prăbuşire, acela de prim-ministru.
Bronzat, cu o nouă formă fizică de invidiat, cu un nou look şi un aer atât de relaxat cum niciodată nu a fost văzut înainte pe chipul mereu întunecat şi prevestitor de grindină şi tunete al generalui, zâmbind în felul lui aproape înfricoşător pe plajele însorite ale litoralului românesc unde dădea interviuri de dimineaţă până seara, între drumurile la Palatul Cotroceni, şedinţele CSAT, întrunirile de guvern şi raidurile pe la partid în teritoriu sau în capitală, Gabriel Oprea părea ajuns la apogeul norocului care l-a urmărit în toată cariera lui politică de peste douăzeci de ani, stârnind murmure şi şoapte pe încinsele coridoare ale puterii cum că urmează să ocupe (în fine!) cea mai râvnită şi înaltă poziţie pe care a visat-o întreaga-i viaţă- cea de prim-ministru.
Cu toate asigurările şi cu eterna ditirambă a seriozităţii şi solidarităţii cu guvernul din care face parte şi pe care niciodată nu l-a ajutat să eşueze (deşi evidenţele arată exact opusul, însă asta rămâne de discutat altă dată), cu toată morga şi preocuparea vădită de a fi trup şi suflet alături de Victor Ponta şi de a-l susţine în orice demers, bun sau rău, în calitatea lui de şef al unui guvern şi aşa greu încercat de o uniune care şi-a ratat scopul şi care şi-a pierdut unul dintre membre mai înainte de a putea să stea foarte bine pe picioarele puterii la care s-a chinuit să ajungă cu disperare după 8 ani de galerie făcută de pe băncile opoziţiei (opoziţie din care Gabriel Oprea a făcut parte, cum altfel!?) Oprea nu s-a putut împiedica să nu se încadreze perfect în parabola fabulei cu broasca ţestoasă şi cu scorpionul.
Şi pentru că tot mi-am propus să vorbesc despre gloria şi decadenţa traseului puterii, ca să rezum în ceea ce-l priveşte pe Gabriel Oprea şi epopeea sa războinică şi tumultoasă spre culmile puterii, octombrie 2015 se pare că nu a fost o lună fastă în calculul astrelor şi în cel al puterii personale ale generalului.
Drumul spre desăvârşirea gloriei personale a fost întrerupt brutal şi ucis într-o groapă din asfaltul capitalei odată cu poliţistul Bogdan Gigina, într-o noapte ploioasă şi într-o coloană oficială care l-a trimis oficial pe Oprea în spatele cortinei puterii şi, nu peste multă vreme, s-ar putea să îl trimită pentru ceva timp şi în spatele gratiilor.
Puterea şi politica sunt două surori gemene extrem de capricioase şi imprevizibile cu curtezanii lor. Iar pe cei pe care îi aleg să le devină prinţi consorţi mai târziu sau mai devreme îi aruncă la lada de gunoi a istoriei sau îi întemniţează în memoria negativă a mulţimilor într-un mod ingrat şi mai întotdeauna dureros.
Astfel, căderea generalului Oprea din ierarhiile de vârf ale puterii a antrenat după sine într-un efect domino şi căderea partenerului său de coaliţie şi de alianţă, nimeni altul decât Victor Ponta.
Căderea lui Oprea nu a însemnat decât începutul sfârşitului pentru cel care timp de 3 ani de zile s-a războit în fel şi chip cu umbra şi fiinţa puterii pe care Traian Băsescu a posedat-o (tot în fel şi chip) timp de 10 ani, secătuind de substanţă stânga politică românească printr-o izolare impusă şi printr-o autodestructurare sistematică numită opoziţia faţă de dreapta condusă de preşedintele jucător.
De altfel, este binecunoscut faptul că izolarea în tocmai centrul mişcării puterii a reuşit întotdeauna să fie una dintre cele mai abile şi perfide tactici practicate de anumiţi lideri politici ai tuturor vremurilor faţă de un adversar care trebuia ţinut cât mai mult şi cât mai departe de centrul de acţiune al puterii.
Izolarea în putere este la fel de rea ca şi o grevă a foamei, facută legat de un scaun la o masă îmbelşugată.
Iar Traian Băsescu s-a arătat un maestru al artei înfometării adversarului prin tăierea lui de la sursa puterii şi prin alimentarea fracţionată cu aceasta doar în măsura în care răspunsul care s-a dorit primit a corespuns cu interesele şi scopul pe care Băsescu le-a avut timp de 10 ani- menţinerea puterii.
Şi, ca o paranteză, pentru că nici despre acest aspect nu intenţionez să discut aici şi acum, personalitatea şi traseul lui Traian Băsescu reprezintă un aspect aparte în tabloul gloriei şi decadenţei puterii politice româneşti.
Pentru că Traian Băsescu nu numai că a atins maximumul gloriei şi al puterii, dar a şi reuşit să menţină balanţa dintre plusul şi minusul ei, printr-un număr unic de echilibristică atitudinală şi morală care l-a ajutat să traverseze cu bine această mare punte a suspinelor de peste abisul istoriei şi să ajungă pe celălalt mal al politicii ca un adevărat lider întors la vatră după un lung şi sângeros război.
Istoria îi iartă pe învingători, indiferent cât de strâmbe şi grave sunt regulile după care s-au ghidat în luptă şi au obţinut victoria finală.
Şi, cum spuneam, în tot acest tablou epic al luptei pentru putere pe care alţi bărbaţi de stat ai politicii moderne româneşti nu au reuşit să o ducă până la capăt cu fruntea sus, cu toate onorurile (a se vedea cazul lui Crin Antonescu, figură cenzorială, de aulă romană, cu o retorică impecabilă, însă cu o slabă şi indefinită capacitate de a se aplica realităţii de dincolo de logos), Victor Viorel Ponta a devenit calul de bătaie şi, ulterior, ţapul din pustie care a trebuit să adune toate cioburile ideologice, partinice şi istorice ale social-democraţiei ultimilor 25 de ani şi să le bage sub preşul realităţii, încercând să creeze efemera impresie care a durat doar 3 ani că stânga românească este vie şi este victorioasă.
Nimic mai dificil şi practic imposibil pentru un tânăr politician plămădit şi crescut la umbra marelui lider postdecembrist Ion Iliescu, într-un partid şi într-o ideologie a antropofagiei interpartinice unde până la dumnezeul-şef de partid şi de stat te mănâncă sfinţii triadelor, frăţiilor şi coteriilor care alcătuiesc marea dinastie cripto-comunistă a noii Românii.
Poate că este uşor ca, timp de 15 ani, să creşti şi să aspiri la funcţia de preşedinte de partid şi probabil că poate deveni aproape simplu ca, printr-o mezalianţă familială şi printr-o simpatie sporită din partea anumitor capi ai marii frăţii de stânga, să accezi în poziţii şi la favoruri nesperate şi incomensurabile pentru majoritatea celor care aleargă cu limba scoasă să intre în politică şi să se facă fraţi cu ea.
Dar, de la preşedinte de partid la şef de guvern şi, mai apoi, printr-un triplu salt mortal cu dublă întoarcere spre dreapta şi spre Occident, să vrei să ajungi şi şef de stat, asta deja trebuie să îţi confere statutul şi privilegiul unui zeu.
Ori, Victor Ponta rămâne, totuşi, un simplu muritor printre nemuritorii puterii. (va urma)
