19.7 C
Bucharest
September 26, 2020
EDITORIALS IN ROMANIAN

Crin Antonescu- Misterul abdicării unui preşedinte anunţat

Ce poate determina un om aflat în plină ascensiune şi glorie, mai cu seamă în politică, regina tuturor viselor de putere ale oricărui muritor, să se retragă peste noapte?

Lăsând în urma lui nu doar o uriaşă dilemă şi un vid, care antrenează o sumedenie de schimbări radicale, fundamentale, deşi mai mult sau mai puţin vizibile sau percepute corect şi pregnant de către cei care nu sunt în interiorul zidurilor atât de ermetice ale cetăţii politice, dar, mai ales, un insondabil semn de întrebare şi o incalculabilă doză de mister?

Din politică, aşa cum spunea odată Traian Băsescu, ieşi numai cu picioarele înainte. Pentru că politica este un zeu extrem de gelos şi nemilos cu cei care îi trădează misterele şi jurămintele.

În plus, politica nu este doar o teorie, un joc inegal în care unii câştigă azi, pentru ca, mâine, să piardă totul.

Politica înseamnă putere. Iar puterea reprezintă esenţa raţiunii de a fi a oricărui individ, care a reuşit să treacă de pragul formal, aparent al scenei politice şi să devină unul dintre regiziorii şi scenariştii ei de marcă.

Dacă ar fi să găsesc câteva argumente cât de cât plauzibile, deşi nu neapărat logice sau acceptabile, din politica la vârf, te poţi retrage din următoarele motive, rămânând totuşi în viaţă şi sănătos:

– Pentru că ţi-a încetat cariera din motive evidente de eşec de adaptare la o lume cu reguli extrem de dure şi intransigente.

– Pentru că alţii (aceia care contează) ţi-au zis că retragerea este soluţia cea mai bună pentru ceva ce ar putea să îţi dărâme definitiv imaginea şi întregul eşafodaj de putere pe care le-ai construit cu multe efort şi cu o echilibristică la limită de-a lungul anilor.

– Pentru că există calcule şi raţiuni din interiorul cercului de putere din care faci parte, ce conduc la concluzia că retragerea ta reprezintă o mişcare magistrală. Tactică care, aparent, deşi lasă impresia de eşec, face loc unei lovituri de maestru peste un timp în care revenirea ta este nu numai posibilă, ci şi imperios necesară.

– Pentru că tu ştii ceva ceea ce pentru alţii devine un pericol real.

– Pentru că ţi s-a urât cu binele.

– Pentru că…

Crin Antonescu a reprezentat până nu demult unul dintre produsele de marcă ale politicii româneşti a ultimilor 20 şi ceva de ani.

Cotat ca o personalitate inedită la bursa politicii autohtone, Antonescu s-a făcu remarcat de-a lungul traseului său politic în special pentru stilul său de “intelectual politic”, a cărui primă calitate indiscutabilă, cel puţin la prima vedere, a fost şi a rămas aceea de a declama şi a crea din discursul politic o formă retorică cu arabescuri şi ornamentări aproape lirice şi filosofice, deşi la fel de atinse de lipsa de conţinut real aşa cum se întâmplă în majoritatea politicii.

Despre Crin Antonescu se putea spune că este un politician carismatic.

Lucru deloc puţin sau neimportant, atât timp cât România suferă de ani de zile de o lipsă cronică de figuri politice remarcabile din perspectiva proprie şi nu neapărat din cea creată artificial de un partid sau altul, de mass-media sau de imaginaţia exaltată de moment a românilor.

Însă, aşa cum se va dovedi până la final, charisma nu este totuna cu harisma. Iar charisma nu constituie singurul argument sau argumentul esenţial, cel puţin în politică, pentru a reuşi să te menţii pe culmile puterii, nici măcar pentru tine, cel care o posezi şi o utilizezi în acest scop.

Preşedinte al PNL, copreşedinte al alianţei care a reuşit să repurteze o victorie aproape istorică în Parlament asupra adversarilor săi politici şi care, mai târziu, va deveni motiv de suspiciune, disensiuni şi, în final, una dintre sursele importante de declin şi eliminare de pe scena politică a lui Crin Antonescu, preşedinte al Senatului şi preşedinte interimar al României într-o perioadă în care toată ţara stătea cu sufletul la gură după ieşirea lui Traian Băsescu de la preşedinţie şi ascensiunea fulminantă a stângii, amânată 10 ani din fruntea bucatelor şi de la masa învingătorilor, cariera lui Crin Antonescu putea fi încadrată deja în topul clasamentului politic şi în cartea de aur a celor care, puţini la număr, au reuşit să atingă în politică cele mai înalte ranguri şi onoruri, pas cu pas (fatală sintagmă pentru politicianul penelist, şi nu numai!), plutind aparent peste prăpăstii şi abisuri politice în numai 20 de ani.

Apreciat şi ovaţionat şi peste hotare, cu un gir evident şi o susţinere aşişderea din partea cancelariilor politice europene şi a partenerilor de peste ocean, Crin Antonescu devenise, indubitabil, succesorul de facto al lui Traian Băsescu şi singurul algoritm uman politic care, aparent, a reuşit să dezlege blestemul politic al stângii şi să aducă o nouă speranţă în inimile românilor pentru un “altceva şi altcineva” în fruntea ţării.

Ei, da, privind acum la rece în urmă, se poate spune că, pentru Crin Antinescu, totul părea absolut minunat şi perfect în acele zile din 2014. Însă, pare-se că mult prea perfect.

Şi, ca să ne dăm seama cât de imperfectă poate fi perfecţiunea în politică, trebuie să încep prin a spune că, pentru mine, primul mare semn de întrebare şi prima mare, deşi insesizabilă, fisură în toată acea construcţie augustă pe care se înălţa vertiginos Crin Antonescu în acele zile ajunse deja praf şi pulbere ale gloriei şi decadenţei sale politice a fost şi a rămas următoarea:

De ce, când ai ajuns să deţii controlul şi puterea unei importante părţi a dreptei, cu toate onorurile şi atributele şi cu o uriaşă şi unică poziţie din care poţi, pentru prima dată după mai bine de 20 şi ceva de ani, să refaci imaginea şi importanţa aceea istorică pe care o tot clamează PNL-ul de atât amar de vreme, te apuci să intri într-o combinaţie politică mai mult decât conflictuală şi dubioasă, tocmai cu aceia care în toţi aceşti ani te-au făcut albie de porci şi te-au acuzat de…. lovitură de stat!!!! într-o încercare clară de a-ţi frânge destinul politic şi de a te elimina de pe marea scenă a puterii?

Nici atunci şi nici acum, nu am reuşit să dezleg încâlcitul fir al logicii şi argumentului raţional pe care s-ar fi putut baza Crin Antonescu în clipa în care a decis că liberalismul pe care îl reprezintă se poate aşeza comod şi chiar frăţesc şi egal la masă cu social-democraţia pentru a forma şi a reforma o anomalie politică din care singurul produs câştigător ar fi fost în acele clipe, pasămite, o luptă mai eficientă împotriva eternului şi incomodului adversar, Traian Băsescu.

Însă, cum Traian Băsescu nu mai putea să facă subiectul logic al temerilor liberale ale momentului, din motive extrem de evidente, singurul argument al naşterii mutaţiei USL în ceea ce-l priveşte pe Crin Antonescu rămâne securizarea totală a poziţiei sale de viitor preşedinte al României.

Şi, totuşi…totuşi…

De ce un om politic de talia, cu aspiraţiile şi evidentul favor din partea Fortunei, cum este Crin Antonescu, a preferat să joace totul pe o singură carte, cea a unei alianţe care, de-a lungul timpului, îşi dovedise de nenumărate ori contribuţia şi efectele extrem de nocive asupra oricărei părţi a politicii ce a intrat în contact direct cu ea, singular sau la nivel de grup politic, în loc să îşi folosească din plin toate aceste atribute excepţionale pentru a crea o dreaptă puternică şi a face din PNL un partid cu adevărat important, atât ca argument politic, cât şi capacitate de a schimba orientarea şi opţiunile politice ale românilor, reuşind, în final, cu şanse destul de evidente şi cu sorţi extrem de ridicaţi de izbândă, să aducă pentru primă dată în istoria României postdecembriste la Cotroceni un preşedinte de factură pur liberală şi un guvern al său?

Iar acestei dileme ale mele i-a urmat o alta şi mai mare, ce s-a transformat într-o adevărată stare de stupoare în momentul în care, după 14-15 luni de efervescenţă şi bătălie politice în care Crin Antonescu era aproape instalat pe fotoliul prezidenţial, din străfundurile abisului politic, începe să se ridice vertiginos persoana lui Klaus Iohannis, un pseudo-politician, banal primar de urbe, om fără aspiraţii, performanţe şi ambiţii politice de top dovedite, timp în care efigia politică a lui Crin Antonescu se năruie rapid, aproape peste noapte.

După luni de certitudini şi evidenţe irefutabile de victorie, poziţia de vârf politic a lui Crin Antonescu este implozată strat cu strat, nivel cu nivel, toate aceste nivele de implozie fiind escaladate halucinant într-un efect de trambulină de către anonima figură a lui Klaus Iohannis.

Ca şi cum, căderea atât de abruptă şi dramatică a lui Antonescu a fost calculată milimetric şi extrem de straniu şi exact cât să facă nu numai posibilă, ci mai ales certă catapultarea automată a lui Klaus Iohannis în toate poziţiile deţinute anterior de Antonescu, până pe fotoliul de la Cotroceni.

Urmează retragerea din USL, de la şefia Senatului, pierderea şefiei PNL, candidaturii prezidenţiale şi, în fine, ca o ultimă şi năucitoare detunătură a acestei prăbuşiri accelerate şi devastatoare, ieşirea definitivă din viaţa politică şi anunţul plecării din ţară a fostului şef al liberalilor din motive care au rămas şi până în prezent extrem de misterioase şi lipsite de orice argument sau motivaţie cât de cât acceptabile.

Şi toate acestea căpăcite cu vârf şi îndesat de o întoarcere la 180 de grade a atitudinii şi poziţiei lui Crin Atonescu faţă de, până mai ieri, partenerul său de coaliţie, Victor Ponta, cel cu care defila de mână, împărţindu-şi bezele, amabilităţi şi osanale reciproce pe fondul marii fraţii şi al marii victorii a USL în faţa duşmanului de clasă politică şi al naţiunii, Traian Băsescu.

“Într-o confruntare tv, domnul Victor Ponta i-a spus domnului Klaus Iohannis că în interior este Traian Băsescu. Nu este nimic adevărat. Pot să spun şi eu astăzi că Tăriceanu, oricât de poleit, nu are cum să semene cu Crin Antonescu. Tăriceanu, această întreţinută politică, nu are cum să aibă pretenţia că reprezintă PNL. În ultima zi a campaniei electorale, Victor Ponta vine cu o minciună majoră şi-şi ascunde identitatea. Ceea ce remarc eu din aceste întâmplări de astăzi este că Victor Ponta, la un pas de a deveni preşedintele României, nu are curajul să spună cu adevărat cine este. Victor Ponta a simţit mereu nevoia de a merge de mâna cu cineva, de a se sprijini pe cineva, de a se legitimă cu cineva, când cu USL-ul autentic, când cu altcineva. Dacă Victor Ponta câştigă alegerile, vom avea un preşedinte prefăcut, mincinos şi slab. Or, asemenea oameni sunt periculoşi când vor să conducă ţară”, spunea mai târziu Crin Antonescu.

Acum, când ecourile acestei drame politice mai mult sau mai puţin oficială, însă, cu siguranţă, extrem de importantă pentru culisele nevăzute ale marelui joc politic, s-au stins acoperite fiind de iureşul vieţii cotidiene a fiecăruia dintre noi, mie îmi vine în minte, privind în urmă, fără mânie şi cu un oarecare amuzament amar, o singură întrebare:

Cine minte mai bine şi mai artistic, domnule Antonescu- stânga sau dreapta?

Sau poate că alianţele politice în sine nu sunt nimic altceva decât un ambalaj mult prea subţire şi periculos pentru idolii politici şi puterea lor politică, deşi strălucitor şi extrem de atractiv pentru necunoscători…

Îi doresc domnului Antonescu odihnă prolifică la umbra crinilor în floare de pe alte meleaguri decât cele politice autohtone şi o însănătoşire grabnică după aproape letala infestare cu jenanta spirochetă contactată în urma anomaliei amoroase cu PSD-ul (până şi un novice ştie că contactul amoros fără un maximum de protecţie cu un partener dovedit periculos, chiar dacă nu te ucide, te poate stigmatiza pe tot restul vieţii).

 

Related posts

Partidele se intrec in criterii de integritate, dar… care integritate?

Necesitatea absurdului

Doua perspective asupra crestinismului