22.9 C
Bucharest
June 30, 2022
EDITORIALS IN ROMANIAN

Bicefalismul dreptei. Efectul elefantului roz

“Eşti la Polul Nord şi trebuie să vinzi unui eschimos un elefant roz. Cum faci? Cu atitudinea potrivită. Aşa trebuie să facem şi noi”- Cătălin Predoiu.

 

Interesanta dovadă de hâtrism politic din partea actualului locţiitor de lider al PDL a avut loc sâmbătă cu ocazia participării noului PNL la Liga Aleşilor Locali.

Vizibil iritată de imprudenţa glumeaţă a omologului său de fuziune politică, Alina Gorghiu a percutat la rându-i: “Eu nu vând elefanţi roz la Pol, dar cu Vasile Blaga conduc un partid cu atitudine. Am un singur lucru să vă spun. După 5 iunie, pe 6 iunie 2016, o să fiţi atât de mulţi primari, viceprimari, preşedinţi de CJ, încât în România va trebui să reinventăm conceptul de Opoziţie”.

Cu sau fără elefanţi roz pe post de momeală electorală, din tot acest carambol cu evidente tuşe de aciditate şi bobârnaci pe care democrat-liberalii se simt datori să le aplice mai direct sau mai indirect peste nasul şi la adresa imaginii şi situaţiei în care se află colegii şi aliaţii lor politici, liberalii, vin să sublinieze cu prisosinţă, încă o dată dacă mai era cazul, cum stau lucrurile dincolo de orice imagine sau slogan, apariţie sau tendinţă la fuziune, alianţă şi înţelegeri pe care dreapta politică românească le traversează de ceva vreme.

Da, există un miez de adevăr în toată această poveste a atitudinii pe care orice politician trebuie să o aibă atunci când se decide să vândă, electoral şi politic, elefanţi roz, pantere albastre sau baloane de săpun multicolore oricărei părţi a electoratului pe care o are în vedere.

Şi asta nu doar într-un an electoral, ci, mai ales, pe tot traseul pe care îl are de urmat şi pe care, în mod evident, în politică, nu îl poţi avea decât cu o atitudine potrivită şi, în special, cu o atitudine de om puternic, de lider.

Însă, ca să lămuresc cât se poate de bine povestea atitudinii pe care Cătălin Prediou a găsit de cuviinţă să o aducă în discuţie sub forma unui banc şi pe care Alina Gorghiu o are la adresa bancurilor şi atitudinii domnului Predioiu, am să merg înapoi pe firul timpului şi am să mă opresc mai întâi la un moment destul de îndepărtat, însă extrem de sugestiv pentru ceea ce se vrea a fi acum această fuziune între PDL şi PNL şi ce înseamnă de fapt confruntarea actualei drepte cu “atitudinea politică personală”, dar şi cu “atitudinea în oglindă a stângii” în vederea plecării de la startul campaniei electorale de anul acesta- Anul 2004 şi atitudinea pe care au avut-o atunci Traian Băescu şi PDL-ul în raport cu Adrian Năstase şi PSD-ul.

În 2004, Traian Băsescu ascensiona rapid în zona cheie de putere a statului prin campania electorală din acel an şi prin…ATITUDINEA pe care noua revelaţie politică şi, nu peste multă vreme, noua vedetă politică emulată în persoana viitorului preşedinte-jucător o va avea în raportul său cu liderul stângii din acel moment- Adrian Năstase.

Pentru că, după 11 ani în care românii se săturaseră de atitudinea ultra aristocrată, exclusivistă şi plină de aroganţă a celui care se ştie stăpân pe o situaţie care i-a fost oferită ca un fruct de aur de către un partid şi o putere politice fără echivoc până în acea clipă, Adrian Năstase s-a trezit faţă în faţă, în plină campanie electorală şi pe vârful rarefiat al puterii, cu un adversar a cărui atitudine s-a demonstrat a fi exact aceea pe care românii o aşteptau de la un lider politic de mai bine de un deceniu- popularul adus la putere şi încoronat din abundenţă cu o detaşare desăvârşită de factorul eşec, completate din plin cu o siguranţă de sine totală, înclinată spre familiaritatea şi empatia până la lacrimi cu elementul emoţional al maselor şi cu nevoia poporului de a sta în fruntea bucatelor de la masa puterii prin intermediul liderului lor reprezentativ.

De la “Dragă Stolo” cu vocea înecată în lacrimi şi cu capul plecat a sincer regret pentru prietenul şi aliatul de luptă politică, care tocmai făcuse un sacrificiu de tip kamikaze în faţa camerelor de luat vederi şi a unei ţări aflată în plină efervescenţă politică, trecând prin invitaţia incendiară “Ne vedem la ţepe, în Piaţa Victoriei” şi atingând apoteoza în clipa de toi a dezbaterii electorale vizionată în direct de milioane de români aflaţi cu sufletul la gură  în faţa unuia dintre cele mai spectaculoase şi incandescente momente din arena politică postdecembristă de până atunci când, într-un moment de retorism aproape mistic, Traian Băsescu se întreba ca pentru 20 de milioane de români ce-l priveau în acel moment “Ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti comunişti?”, tot acest traseu politic demn de un adevărat erou al odiseelor antice de luptă şi victorie a făcut ca definiţia şi paradigma ATITUDINII în politică să fie schimbate fundamental şi rescrise sub alt nume, care acum pare să se fi pierdut aproape complet sub praful şi pulberea memoriei colective româneşti.

Şi atunci, ca şi acum, stânga politică a împins dreapta la limitele existenţei sale, dând naştere unui nou model de lider politic naţional.

Şi atunci, ca şi acum, substituirea puterii stângii s-a făcut printr-un transfer atitudinal.

Atitudinea lui Adrian Năstase faţă de mase a reprezentat vetoul acestora în favoarea atitudinii lui Traian Băsescu.

Singura diferenţă dintre actorii politici şi formaţiunile politice din 2004 şi actorii şi formaţiunile politice din 2016, cea care separă definitiv şi ireconciliabil cele două momente şi adevăratele lor posibilităţi politice şi electorale, este dată de tocmai această atitudine despre care acum doar se vorbeşte.

După acceptarea la guvernare a PC-ului ca “soluţie imorală” şi formarea alianţei electorale între PD şi PNL, care imediat după aceea devine Alianţa D.A., Traian Băsescu se pregăteşte să ţină una dintre cele mai lungi lecţii de atitudine politică de după 89.

Aceea în care PNL-ului i se arată că, indiferent de pretenţiile de “partid istoric” şi de emanaţiile colocvial-academice, o formaţiune politică are nevoie de atitudinea unui lider care să aducă (sau nu) puterea la rang de guvernare absolută şi să capaciteze întreaga maşinărie de luptă şi supravieţuire a acelui partid, perpetuând-o până dincolo de orice război, alianţă mai mult sau mai puţin fratricidă şi veroasă, conjuncturală şi anacronică.

Întorcându-ne în acest moment în care ne pregătim ca în scurtă vreme să asistăm la luarea startului pentru prima etapă a campaniei electorale, ceea ce se poate spune în câteva cuvinte despre actualul car alegoric PDL-PNL, rebrenduit pentru cursă cu numele de noul PNL (cum ar veni, noul partid istoric PNL rezultat din vicisitudinile şi compromisurile devastatoare ale istoriei şi timpului) este nu numai că se poate constata cu uşurinţă că există o lipsă cronică de atitudine pro-câştig şi pro-control a liberalilor în raport cu ceea ce acum mai reprezintă doar o fărâmă din gloria şi puterea PDL, dar, mai ales, există o dovadă irefutabilă că aripa liberală a dreptei se află într-un declin definitiv şi într-o definitivă resorbţie ce se va finaliza- cum altfel?- decât aşa cum s-a întâmplat de-a lungul ultimilor două decenii şi ceva: Prin asimiliarea liberalilor în oricare parte a factorului de putere şi guvernare.

Oricare ar fi atitudinea liberală în acest moment, toate calculele electoral-politice dau cu minus.

Iar în faţa monolitului politic al stângii, indiferent cât de şubred şi de anacronic sau dezavuat ar putea părea sau ar putea fi el acum pentru un electorat suprasaturat de tot ceea ce înseamnă stânga politică a ultimilor zeci de ani, liberalii trebuie să ţină cont de un singur şi esenţial aspect- modelul politic în oglindă al organizării, funcţionarii şi desfăşurării forţei politice PDL în raport cu cea a PSD de-a lungul timpului.

Pentru că, chiar dacă acest model şi imaginea PDL au intrat într-un con de umbră de prin 2010 de când acelaşi Traian Băsescu a regândit şi reformat complet strategia de joc de pioni partinici pe harta puterii, creând un adevărat “cal troian” în chiar sânul propriului bastion de putere-UNPR-ul (o bombă cu efect întârziat care avea să dinamiteze din plin întreaga linie de putere a partidelor politice româneşti, programat la secundă şi milimetru să se autodistrugă după ce îşi va fi făcut cu prisosinţă treaba), filonul dur şi inima PDL-ului funcţionează exact şi concis ca mecanismul unui ceas elveţian. Iar efectele acestui mecanism imperturbabil şi exact se vor face resimţite în următoarele luni de campanie.

În plus, dincolo de toată tevatura inerentă din curtea partidelor politice cu care cred că deja românii s-au obişnuit până peste cap, mai ales în anii de alegeri electorale, ceea ce cred că este demn de urmărit şi de remarcat rămâne atitudinea pe care liderii politici mai vizibili sau mai puţin vizibili de pe scena politică actuală o au în mişcările şi mutările pe care le fac în mod indirect pe marea tablă de şah a puterii.

De ce să urmărim schimburile acide, ilare şi extrem de naive de replici sau joaca de-a politica, alianţele, fuziunile, coaliţiile şi înţelegerile pe care copiii de curte de pe lângă regele de alb sau de negru le fac şi le au în jocul lor caleidoscopic şi extrem de volatil, când, de fapt, numai privind atent la voalatele mişcări de atac şi retragere simultane ale lui Traian Băsescu la rampa politică şi lejeritatea ironic-condescendentă din atitudinea lui Liviu Dragnea la adresa eforturilor disperate ale dreptei de a se regrupa şi a-şi mai lua elanul într-o altă tură parlamentară sau partinică de tip “hei rup” reprezintă adevăratele necunoscute cu potenţial de rezolvare a marii ecuaţii politice electorale din următorii 4 ani?

Îmi reamintesc cu exactitate ca într-un moment de déjà vu o istorie întâmplată în mod aproape similar pentru liberali în 2014.

După alegerile europarlamentare din 2014, Crin Antonescu, preşedintele PNL de până atunci, şi Vasile Blaga, preşedintele PDL, îşi anunţau într-un mod şocant şi intempestiv dorinţa de a fuziona. Anunţul înfuria la acea vreme partenerii internaţionali ai PNL, ALDE, pe care îi părăsea la doar câteva zile după ce candidase ca reprezentant al acestei familii politice europene.

O mare parte a membrilor şi alegătorilor PNL şi PDL şi-au arătat în acel moment dezaprobarea şi dezamăgirea totale faţă de această mişcare politică considerată complet neinspirată şi definitiv fatidică pentru ceea ce a devenit puţin mai târziu destinul politic al liderului PNL, Crin Antonescu.

Şi atunci, ca şi acum, mutaţia politică bicefală dintre PNL şi PDL şi-a găsit justificarea pe fondul eternelor lupte de rezistenţă şi menţinere a unui minimum nucleu de putere în faţa maşinăriei politice a PSD, care, chipurile, îşi dorea o dreaptă divizată, sfâşiată şi privată de orice urmă de vlagă şi importanţă în zona puterii.

Atunci, luptele dintre cele două capete ale pretinsului corp unic politic au dus la sacrificarea iminentă şi implacabilă a liderului liberal.

Aşadar, în concluzie, care poate fi urmarea firească a continuării acestui show cu ciudăţenii politice şi împreunări anormale între genomul liberal şi cel democrat-liberal pentru etapa în care urmează să intrăm începând cu luna mai?

Şi, oare, dacă vom merge atent şi profund de-a lungul firului acestei poveşti, însoţiţi de umbra ameninţătoare a stângii şi de lumina nevăzută care emană dinspre ciupercăria de cvasi-partide şi înţelegeri electorale de moment, de ce sau de cine vom da la capătul acestui fir, postat într-o atitudine binecunoscută deja nouă tuturor?

Uneori, un jucător poate câştiga partida mai eficient şi mai rapid din poziţia de spectator.

Related posts

Partidul prezidenţial: vechea şi noua clasă politică

Raspunsul presedintelui la primele huiduieli la adresa sa

Wildfires, hot summer, boiling energy prices

NINE O'CLOCK