O chemare a unui partid, o candidatură sau o adeziune sunt departe de a te transforma într-un om politic. Şi, totuşi…
Ce este atât de special la Marian Munteanu, încât toată lumea vorbeşte în ultimele zile numai despre Marian Munteanu, transformându-l în capul de afiş public?
Şi, cel mai important, pentru cine sau pentru ce ar putea fi Marian Munteanu o ameninţare aşa cum se pretinde? Pentru că, nu-i aşa, toată explozia furioasă de proteste, de analize şi ultra analize la adresa acestui personaj denotă faptul că avem de-a face cu un pericol public.
Brusc, s-a descoperit că Marian Munteanu ar avea discurs şi orientări legionare. Că a fost văzut lângă Virgil Măgureanu şi alte personaje din politică. Că este ultranaţionalist şi extremist. Că este „omul oamenilor”. Etc. Detalii considerate acum capitale, însă complet omise atunci când acelaşi Marian Munteanu a revenit în forţă în atenţia opiniei publice prin diverse şi intensificate apariţii de presă lesne de observat încă de acum un an, atunci când se vehicula inclusiv o candidatură a sa la Primăria Bucureştiului şi când opiniile sale pe toate temele erau considerate nu numai pertinente, dar şi valoroase.
Marcă post-revoluţionară, inspirat identificat în acele vremuri de suferinţă şi anarhie cu Mesia intelectualităţii din Piaţa Universităţii, candidat fără şanse, dar nicidecum considerat ridicol, la preşedinţia României, Marian Munteanu a devenit, aparent peste noapte, subiectul a două tabere naţionale. Una pentru care Marian Munteanu s-a reactivat ca fiind o soluţie nu numai pentru Bucureşti, ci pentru întregul val de schimbare a clasei politice. Şi una pentru care Marian Munteanu constituie punctul maximum de avarie şi pericol prin ceea ce el poate deveni nu ca primar al Bucureştiului, ci ca avatar socio-politic.
Astfel, fără nicio tendenţiozitate, despre Marian Munteanu nu poţi vorbi în termenii specifici de analiză a unui candidat. Din simplul motiv că Marian Munteanu nu este un candidat. El reprezintă doar o simulare a politicului pentru ceea ce urmează cu adevărat important. O simulare începută cu ceva vreme în urmă, care îşi dă testul final cu ocazia lansării uneia dintre cele mai importante false candidaturi şi care se va transforma în rezultate cât se poate de concrete imediat după alegerile locale.
Tot ce a reprezentat Marian Munteanu până la înscrierea lui în PNL a fost antipolitic. Iar PNL-ul şi-a justificat alegerea ca răspuns la nevoia românilor de a vedea în politică şi personaje considerate a fi din sfera civilă. O justificare subţire, să recunoaştem, care nu a reuşit să diminueze cu nimic valul uriaş de antipatie al celor care, până mai ieri, erau pro-Marian Munteanu.
Însă, aceasta intră la riscuri asumate şi perfect calculate, fiind pasul necesar pe care Marian Munteanu trebuia să îl parcurgă ca să îşi facă intrarea prin vechiul politic pentru a fi parte din noul politic.
Şi ce culoar mai bun ar fi avut decât PNL-ul, aflat într-o acută criză nu numai de identitate, dar şi de lideri? Un partid care are nevoie, ca şi celelalte de altfel, de o refaţetare şi reformare în conformitate cu tendinţa şi cerinţele momentului.
Iar dacă pentru PSD, formula de resetare este dată de un cu totul alt scenariu ce nu face subiectul acestei analize, pentru PNL, efigia dreptei româneşti, un personaj precum Marian Munteanu este o proiecţie a liberalismului într-un viitor nu foarte îndepărtat ce ţine de nivelul săptămânilor.
Şi ca să dau câteva argumente pentru cele spuse mai sus, pentru că până acum Marian Munteanu nu poate fi încadrat la niciun profil politic (trăsăturile lui de gen anarhist şi ultranaţionalist sau radical de extremă nu sunt nişte trăsături politice, atenţie!, sunt trăsături ideologice, adaptate însă foarte bine necesarului modern de supravieţuire şi ţintei), dar am putea să îl caracterizăm în câteva tuşe ce îl recomandă mai degrabă pentru zona de dreapta, decât cea de stânga.
În primul rând, sorgintea sa este de natură şi factură intelectuală.
În al doilea rând, naţiunea devine pentru el o sferă extrem de exclusivistă. Marian Munteanu fiind un intelectual care vorbeşte de „exclusivismul sferei naţiunii”, ştiut fiind că, pentru liberali, aceste grupuri de interese exclusiviste reprezintă baza lor ideologică. Nu tendinţele capitaliste. Ci cele privitoare la grupurile exclusive şi exclusiviste de interese comune.
Marian Munteanu ia întreaga naţiune şi o transformă într-un club exclusivist. Iar asta îl duce pe filonul liberal şi asta poate şi ne poate duce pe noi la crearea unei noi paradigme şi entităţi de natură liberală în România. Aceea a socio-liberalismului de extremă dreapta.
Să fie acesta pericolul pe care tabăra anti-Marian Munteanu creată „spontan” îl simte acum şi, mai ales, cine sunt aceia din actuala politică care îl consideră pe Marian Munteanu un pericol?
Una dintre vocile liberale, care se consideră un liberal pur-sânge, este cea care a avut cea mai virulentă şi incisivă reacţie la anunţul candidaturii lui Marian Munteanu.
(„Ce mi se pare nefiresc este modul în care procedează PNL-ul, care dovedeşte că, din ce în ce, criză de leadership pe care o are nu este numai o aparenţă, ci este o problema profundă, este o lipsa de încredere în propriii lideri (…) PNL-ul este pe o pantă accentuată descrescătoare şi, dacă va proceda aşa în continuare, viitorul partidului este pus sub semnul întrebării”.)
De asemenea, alte voci din PNL se arată din ce în ce mai virulente la adresa lui Marian Munteanu şi sunt sigură că nu din cauza candidaturii sale, ci din ceea ce ei ar mai putea fi în urma a ceea ce Marian Munteanu va deveni.
Şi, în final, pe modelul deja patentat, aş merge mai departe cu transformarea liberalistă din România, gândindu-mă de ce, în ciuda acceptului său iniţial de a candida la Primăria capitalei, Adriana Săftoiu a fost refuzată în favoarea lui Marian Munteanu? Să fie aceasta doar pentru păstrarea sa nealterată pentru completarea feminină a viitorului leadership liberal?
