13.6 C
Bucharest
March 3, 2021
EDITORIALS IN ROMANIAN

Atenţie, râul democraţiei este plin de crocodili!

Antilope gnu, crocodili, masculi alfa după care se iau turmele şi ajung în prăpăstii sau între fălcile aceloraşi perfizi crocodili..

Ce să mai zicem. O adevărată junglă ţesută într-o poveste cu un scenariu demn de Animal Planet, narată într-un mod cu totul înduioşător şi plin de tristeţe şi dezamăgiri refulate de către nimeni altul decât unul dintre cei mai puternici şi, până mai ieri, norocoşii favoriţi ai sorţilor politici din România- Valeriu Zgonea.

Însă istoria ne arată cu prisosinţă că există o ciclicitate stranie a evenimentelor, ciclicitate de tip boomerang sau de genul “roata, de e şi pătrată, tot se mai învârte o dată”.

Şi ca in zicala cu săpatul gropii altuia şi bucuria pe care ţi-o conferă momentul în care, după ce te-ai aflat printre cei care au ajutat cu vârf şi îndesat la datul brânciului în groapa cu crocodili, jubilând şi considerându-te unul dintre norocoşii protejaţi de soartă, s-ar putea ca, în momentul imediat următor, unul relativ ca timp, să te trezeşti în aceeaşi groapă plină de fălci şi colţi gata să sfâşie şi să devore.

Iar, în politică, repetitivitatea evenimentului sau a destinului este cu atât mai exactă şi dureros de precisă.

Îmi aduc aminte că, prin luna octombrie a anului trecut, Liviu Dragnea prelua conducerea PSD-ului în cadrul unui mare eveniment tematic (aşa cum ne-a obişnuit deja stânga românească politică să ofere de atâtea şi atâtea decenii), eveniment care a avut ca scene şi subiecte de referinţă, aproape grandioase, momente de genul ridicării în picioare a întregii suflări roşii de către noul Tătuc al stângii pentru o despărţire definitivă de odiosul trecut comunist şi punere de cenuşă pe creştetul torţionarilor rămaşi în viaţă şi rătăciţi la umbra partidului şi stupefianta scenă cu cererea adresată marelui guru al întregii creaţii politice româneşti a ultimelor decenii, nimeni altul decât Ion Iliescu, de a-şi cere iertare în faţa “copiiilor” partidului şi a întregii ţări pentru crimele comuniste şi, în fond, pentru felul în care arată şi este România după atâta amar de vreme de la aşa-zisa înlăturare a demonilor trecutului de la puterea statului.

Figura bătrânului tartore neocomunist surprinsă de camerele de luat vederi descompusă şi încremenită de stupoare şi jenă în faţa unei asemenea insolenţe inepte, complet deplasată şi lipsită de tact din partea lui Dragnea, va rămâne definitiv pe retina memoriei colective ca unul dintre cele mai galvanizante momente postdecembriste în materie de execuţie publică în stil mafiot care caracterizează frăţia politică de stânga din România.

A face un gest de o asemenea dimensiune şi magnitudine politice este ca şi cum Vladimir Putin l-ar convoca pe Mihail Gorbaciov la o serată la Kremlin şi l-ar pune să declare în faţa tuturor celor aflaţi acolo la un pahar de vodka şi o tartină cu caviar de beluga şi în faţa întregii Rusii că ideea Perestroikăi nu a fost cu nimic diferită de o bombă nucleară plasată fix în inima imperiului sovietic de până în 89.

Iar printre surprizele pregătite cu atâta tenacitate de noul şef al PSD-ului în acel moment din octombrie a fost şi executarea la fel de publică şi de siderantă a şefului organizaţiei TSD de atunci, Mihail Sturzu.

Întreg scandalul Sturzu a avut ca punct de pornire momentul de rebeliune şi nesupunere pe care tânărul social-democrat l-a avut la adresa proaspătului conducător al stângii, care până în acea clipă declarase cu binecunoscutu-i aer nonşalant şi  superîngăduitor că în PSD tocmai ce s-a instalat democraţia. Democraţie care, fireşte, presupune, mai înainte de orice, libertatea de cuvânt şi de exprimare în cadrul formaţiunii politice din care faci parte şi la adresa oricărei părţi ierarhice a ei.

Însă, după deja celebra tiradă a rebelului Mihail Sturzu în care acesta a lansat un atac incisiv şi direct la adresa persoanei lui Liviu Dragnea, acuzându-l în faţa miilor de membri social democraţi aduşi la paroxismul isteriei şi stuporului cum că face paradă de acte de ipocrizie politică atunci când cere anatemizarea şi înfierarea comunismului din sânul oamenilor şi spiritului de guvernare a partidului şi că acesta nu ar trebui să ocupe funcţia pe care tocmai o ocupase din cauza binecunoscutelor lui probleme cu legea, spiritul democratic l-a părăsit brusc pe liderul PSD-ului, ca şi masca de bunăvoinţă şi toleranţă paternă cu care s-a străduit să îşi acopere figura aflată în prim-planul întregii mass-media în acele clipe.

Acela a fost un prim semnal care ar fi trebuit să dea de bănuit sau să spulbere definitiv orice îndoială asupra felului în care se întâmplă lucrurile la nivelul intern al stângii politice.

În plus, de-a lungul a mai bine de 20 de ani de când se presupune că întreaga paradigmă politică a luat un alt curs, astfel de momente de-a dreptul îngrijorătoare, ca să nu spun direct catastrofale pentru întregul prezent şi mai ales pentru viitorul democraţiei româneşti, au tot avut loc în straturile mai mult sau mai puţin subtile ale policii şi, în special, ale politicii de stânga din România.

Tirania de partid a fost şi a rămas prezentă în sânul social-democraţilor în ultimii 27 de ani. Iar luptele fratricide şi comportamentul de coterie mafiotă al cărui cod de reguli nescrise trebuie respectat cu sfinţenie şi cu teamă, într-o formă de obedienţă oarbă, surdă şi mută (nerespectarea atrăgând după sine moartea politică) toate acestea reprezintă esenţa raţiunii de a fi şi a face în zona politicii de stânga din România.

Nu am să uit niciodată cele spuse de Sorin Oprescu în 2000, după ce a pierdut bătălia la capitală în faţa lui Traian Băsescu, atunci când i-am spus că opinia mea este aceea că partidul din care vine (PSD) este sursa întregului lui eşec politic: “…ştiam de pe vremea cu Lis…însă, am zis că ….poate sunt eu tâmpit…Dar, nu, tati, ăştia sunt antropofagi, sunt ca câinele ăla nebun…îşi devoră singuri laba…M-au făcut…partidul  m-a făcut….nu ai lu’ Băsescu….”

Şi acum, la distanţă de 16 ani de acel moment şi la distanţă de câteva zile de o altă campanie electorală, ce poate spune Valeriu Zgonea despre PSD şi oamenii lui?!

Acelaşi Vali Zgonea, ca să-l citez pe domnul Dragnea, care îl îmbrăţişa cu atâta căldură şi emoţie pe colegul şi proaspătul şef de partid, în octombrie 2015, după episodul Sturzu, arătându-se atât de oripilat şi indignat în faţa şefului de clan în legătură cu tupeul şi lipsa de obedienţă a mai tinerei păsărele politice tocmai sacrificată în mod public.

L-aş întreba acum pe domnul Zgonea: Atunci nu seamăna cu acum? Atunci, nu exista acelaşi râu plin de fioroşii crocodili ai tiraniei interpartinice, care abia aşteptau să înhaţe nesăbuitul mascul alfa al năucei turmei de antilope gnu ale democraţiei pesediste ?!

Bineînţeles că da. Însă atunci când eşti printre crocodilii din râu, antilopele ţi se par nişte chestiuni fireşti şi naturale în economia ciclului de viaţă şi moarte al regnului din care faci parte.

Cei mai slabi şi nesăbuiţi sunt întotdeauna cei care nu reuşesc să treacă râul plin cu crocodili.

Iar morala acestei “fabule politice” nu poate fi decât una, acum, când mai avem puţin şi vom începe jocul de-a alegerile şi votul democratice:

Atenţie, râul democraţiei este plin de crocodili!

Related posts

Dacă în politică totul ar fi luat în serios, am sta cu toţii acasă

Suferinţele tânărului Ponta

Ministerul Apărării închiriază porumbei