8 C
Bucharest
October 18, 2021
EDITORIALS IN ROMANIAN

Supărarea când îmi vine, rup orice dialog cu Klaus Iohannis

Vizibil iritat şi incomodat de refuzul preşedintelui Iohannis de a-l invita la Cotroceni cu ocazia Zilei Europei, Liviu Dragnea, liderul actualei stângi politice, nu s-a putut abţine să nu-l înţepe pe Klaus Iohannis (de altfel, nici Scorpionul din fabulă nu s-a putut abţine să nu înţepe broasca ţestoasă care-l trecea apa, trăsătura aceasta caracterială fiind tipică, pare-se, speciei arahnidelor şi zodiei scorpionului, care a dat României nu mai puţin de 2 preşedinţi de stat până în prezent), mărturisind că o astfel de decizie este de greu de apreciat.

În plus, ca înţepătura să fie completă şi ca ea să ţintească mai mult decât persoana şi gestul preşedintelui Iohannis, Liviu Dragnea a afirmat că, citez: ….nu a vrut să se asocieze cu PSD, s-a asociat cu Traian Băsescu. Cine se aseamănă se adună.

Oricât de mari ar fi deranjul şi supărarea personale ale liderului stângii, astfel de afirmaţii făcute în momente nu tocmai neutre din punct de vedere politic şi nu fără o trimitere clară şi evidentă la faptul că preşedintele Klaus Iohannis a înclinat actuala balanţă politică prin acest gest categoric de a se disocia de numele şi imaginea unui lider politic important, din motive care ţin, aparent, de faptul că acesta ar avea probleme grave cu legea, asociindu-şi în acelaşi timp numele şi imaginea cu un alt lider care, pasămite, nu are acest gen de probleme şi care, în viziunea unanimă a fost şi rămâne o imagine şi un nume reprezentative pentru dreapta politică românească, ridică automat un uriaş semn de întrebare: Cât de implicat este Klaus Iohannis în lupta subterană interpartinică pentru putere?

Se ştie că, în România, persoana preşedintelui ţării nu a putut să rămână niciodată în afara jocurilor politice de putere ale unei părţi sau a alteia a eşicherului politic, deşi, constituţional, preşedintele ţării trebuie să rămână în afara oricărui partid politic ca opţiune şi veto pe durata mandatului său.

Însă, ca şi în cazul Guvernului de factură tehnocrată, actualul preşedinte al ţării, domnul Klaus Iohannis, deşi ajuns pe fotoliul de la Cotroceni pe filiera creştin democrată germană via filiera liberal română, aproape instantaneu după instalarea sa la cârma ţării, a creat o adevărată perdea de fum în zona adevăratelor sale tendinţe şi simpatii politice, înclinându-se de fiecare dată în momentele cheie aşa cum au dictat interesele şi linia comenzilor şi viziunilor mai puţin româneşti şi mai mult occidentale şi, în special, europene.

Astfel, se poate spune că nu avem un preşedinte cu valenţe cutumiar naţionale, ci avem un preşedinte monovalent de factură europeană.

Iar această “imparţialitate” opacă şi prea puţin permisivă sau empatică la orice înseamnă partid politic românesc şi tendinţe de coalizare stânga-dreapta pe care atitudinea lui Klaus Iohannis o manifestă de la instalarea sa în funcţie a creat în sânul politicului autohton necesitatea de a forma un câmp de contra forţă a cărui rezultantă este această diseminare în sânul celor două nuclee politice importante, care se bat pe supremaţie şi pe putere în acest moment în România- PSD şi PNL.

Ermetismul prezidenţial nu a făcut nimic altceva decât să împrăştie şi să anarhizeze şi mai tare ceea ce oricum se afla într-o vizibilă mişcare browniană, iar rezultatul se vede în mod cât se poate de evident niciunde în altă parte decât în ceea ce se întâmplă acum pe harta candidaturilor electorale pentru alegerile locale.

PRU, PNL, PMP, PER, ALDE, USB, PNŢCD, PSR, PDS, ProDemo, Partidul Republican, Alianţa PSD+UNPR, Partidul România Unită, Partidul Mişcarea Liberală, în total, 56 de persoane înscrise la cursa electorală pentru primăria capitalei şi primăriile de sectoare ale Bucureştiului. Iar acest carusel abracadabrant de sigle de partid se replică şi la nivelul fiecărui judeţ al ţării cu municipiile şi comunele sale.

O adevărată ciupercărie politică apărută peste noapte.

De ce, de unde şi pentru ce?

De ce?

Tocmai din motivele pe care le aminteam mai sus şi pe care le-am menţionat şi în trecut: Atunci când lipseşte argumentul politic real şi când o întreagă clasă politică este depăşită de situaţie, de vremuri şi de capacitatea de a mai empatiza sau simpatiza cu vreo parte a societăţii civile şi, prin urmare, cu votantul de drept, atunci, se creează o diversiune, spărgând la propriu edificiul anchilozat, uzat şi dezabuzat al puterii şi împărţindu-l în bucăţele mai mici ce devin mai uşor de înghiţit, manipulat şi derutat cetăţenii cu drept de vot ai ţării.

În România, este binecunoscută deja formula alianţelor politice făcute în preajma anilor electorali. A se vedea ultima dintre ele, USL-ul despre care acum Liviu Dragnea spune că este “ o istorie care trebuie să rămână îngropată” şi care şi-a pierdut efectul pentru care a fost menită şi ţintită.

Acelaşi USL pe care domnul Tăriceanu la rândul lui îl invocă ca reanimat şi reînviat în mod salvator pentru următoarea tranşă de alegeri, cea de la parlamentare.

Eh, asta este, de cele mai multe ori, ingredientul tirului antagonic de declaraţii între lideri şi oameni politici cu scopuri şi interese comune de altfel, ce reprezintă baza diversiunii practicată asupra electoratului.

Însă, ceea ce constitituie noutatea modelului actual al acestei campanii electorale de tip “stropitoare” este faptul că nu numai că alianţele au fost evitate de facto şi cât se poate de răsunător în perioada de “împrietenire politică tradiţională”, care a devenit consacrată în anii trecuţi, ci este tocmai invers- Ne răspândim ca să avem de unde ne aduna, împrieteni şi (re)face alianţe imediat după ce treburile vor fi făcute şi jocul încheiat.

Cum s-ar spune, pe modelul “Dacă nu îi poţi convinge, zăpăceşte-i!”.

Pentru ce? Motivul este bineştiut până şi de un copil de grădiniţă, generaţie care am observat că este, de altfel, foarte în temă cu problematica politicii şi a oamenilor ei.

Şi acum, să revenim asupra supărării domnului Dragnea în legătură cu “înclinaţia” preşedintelui Iohannis înspre Traian Băsescu şi nu spre stânga politică şi făptura liderului acesteia.

Care ar putea fi legătura între aceste figuri politice şi actuala campanie electorală?

Păi, în acest caz, tot domnul Dragnea dă răspunsul cu prisosinţă: “Din partea mea şi din partea noastră, a fost o deschidere maximă, asumată public, exprimată public, spusă şi direct preşedintelui, de a realiza o construcţie politică, un dialog politic de fapt între forţele politice din Parlament şi preşedinte pentru stabilitatea ţării, inclusiv o relaţie corectă cu Guvernul şi pentru punerea bazelor pentru un proiect de dezvoltare sănătos pentru România. Din păcate, nu s-a receptat asta, nu s-a dorit asta, nu s-a înţeles, are mai puţină importanţă cauza, cert este că nu am primit nimic, nici eu, nici PSD din acea parte. Deci, din punctul ăsta de vedere nu mai avem niciun fel de relaţie, nu putem să o avem”.

Alegerile electorale sunt despre STABILITATE POLITICĂ şi despre STABILITATEA SOCIALĂ ŞI ECONOMICĂ a ţării şi a fiecăruia dintre noi, iar felul în care această stabilitate poate fi realizată prin intermediul forţelor politice implicate, de la preşedintele ţării până la cel din urmă consilier de primărie din cel mai obscur colţ al ţării, actor politic şi el la rândul lui, ţine nu de votul cetetanului care va merge în final la urnă pe 5 iunie sau în noiembrie anul acesta, ci de felul în care cei care fac politică în această ţară înţeleg să gestioneze tot ce se întâmplă în stat de la fotoliul prezidenţial până la urna de vot.

Iar dacă azi ar fi (şi nu peste foarte multă vreme va fi) 5 iunie, cum şi ce ar trebui să fac eu, votantul, cetăţeanul care înoată în toată această maree de partide şi candidaţi politici, care mie personal, nu numai că nu îmi spun nimic, dar nu îmi spun nimic bun şi promiţător pentru prezentul şi viitorul meu ca cetăţean al sectorului, oraşului şi ţării în care trăiesc. Şi cum ar trebui să privesc această sfadă pizmaşă şi năucitoare între zeii din Olimpul politic autohton?!

De aceea, eu, una, mă întreb în modul cel mai serios cu putinţă: Contează votul meu?

Şi dacă da, pentru cine?!

Related posts

Cu tinerii politicieni români, înainte?

Românii şi Brexitul

Depolitizarea mentalului românesc