12.1 C
Bucharest
February 28, 2021
EDITORIALS IN ROMANIAN

Votul- Între obligativitate, îndemn şi libertate

Printre alte multe lucruri pe care le-a adus democraţia în România acum 27 de ani, lucruri care de altfel ar trebui să fie bune (ca să nu fie rele) şi care ar fi trebuit în atâţia ani să ne înveţe la modul practic ce înseamnă să fii cetăţeanul unei ţări în care LIBERTATEA nu reprezintă doar o noţiune de manual sau o vorbă goală pusă în gura unui dictator, se află şi libertatea votului.

Îmi aduc aminte că, în vremea lui Ceauşescu, alegerile reprezentau o chestiune de ordin caricatural. Oricare dintre tinerii de acum, dacă îşi vor întreba părinţii sau bunicii despre ce a însemnat votul sau alegerile din acea perioadă, vor primi invariabil acelaşi răspuns: alegerile nu existau de facto.

Este bineştiut faptul că, în toate ţările cu regim dictatorial ale lumii, o campanie electorală este cvasi inexistentă şi că votul este o chestiune formală, însă obligatorie pentru fiecare cetăţean cu drept de vot.

În acelaşi fel stăteau treburile şi în România lui Ceauşescu. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu era anunţat drept câştigător al tuturor scrutinelor de alegeri cu invariabilul şi copleşitorul procent de 99,9% (!), vot unanim acordat cu bucurie şi patriotism de către orice cetăţean fericit şi mulţumit al socialismului multilateral dezvoltat.

De altfel, Stalin a exprimat foarte concis şi dureros de exact noţiunea de vot pe care o are un dictator: “Nu contează cine votează. Contează cine numără voturile”.

După 89, românii au primit ideea de libertate şi au manifestat-o într-un mod cât se poate de entuziast mai ales prin participarea directă şi activă la viaţa politică prin intermediul votului.

Diversitatea politică şi libertatea de a-ţi manifesta în mod direct opţiunile şi opiniile politice au făcut ca votul să reprezintă un barometru indiscutabil şi una dintre cele mai redutabile şi râvnite “arme socio-politice” pe care cetăţenii le au la îndemână în faţa politicului şi pe care politicul nu a ezitat niciodată (dimpotrivă, aş zice) să o mânuiască şi să o manipuleze în forme şi proporţii variabile.

De ceva vreme, din culisele politicii autohtone, au început să răzbată zvonuri cum că partidele, în speţă PSD şi UNPR la acel moment care a debutat prin 2014, au propus şi au iniţiat un proiect de lege care să decidă obligativitatea votului.

Argumentaţia politicului în această speţă a fost aceea că, citez: “…prin introducerea votului obligatoriu se reduc şansele de fraudare a alegerilor, nu va mai exista motiv de mită electorală şi va fi greu să se cumpere voturi.” Iar neparticiparea la vot urmând să fie sancţionată cu o amendă de 1.000 lei.

De asemenea, în sprijinul acestei iniţiative şi pentru a justifica această idee stranie pe care politicul o vădeşte în materie de interpretare a legilor fundamentale ale democraţiei universale, dând conotaţii şi tuşe complet particulare acestor noţiuni, (aşa cum se întâmplă de altfel de mai bine de douăzeci de ani în România), s-a mai spus că obligativitatea votului ar certifica şi obligaţia civică a cetăţenilor de a-şi alege reprezentanţii şi s-ar conferi mai multă reprezentativitate Forului Legislativ şi mai multă legitimitate Guvernului.

Bineînţeles că, printre argumentele de forţă pe care politicul s-a obişnuit să le folosească atunci când îşi mai propune ceva ce trebuie luat în considerare ca fiind pe cât de eficient şi benefic pentru români, pe atât de exemplar şi bine împământenit în alte locuri din lume unde democraţia pare mai la locul ei şi mai bine argumentată şi susţinută nu doar din vorbe şi din legi făcute de către şi pentru interesele politicului în mod exclusiv a fost adus pe tapet exemplul ţărilor europane în care votul este obligatoriu-Cipru, Grecia, Luxemburg şi Belgia- şi al altor două ţări europene unde votul este obligatoriu, dar nesancţionabil-Italia şi Portugalia.

Din păcate, obiceiul de a ne compara cu alte ţări şi cu alte tradiţii în materie de politică, economie, tendinţe sociale, cutume şi reguli a devenit pentru politic o monedă de schimb şi un laitmotiv, care, nu numai că nu ne aduce niciun beneficiu, ci creează o imensă şi insurmontabilă ruptură între realitatatea românească de orice gen şi capacitatea politică de adaptare şi funcţionare concretă la această realitate.

Iar această anomalie devenită cronică deja se regăseşte şi în felul în care românii percep şi iniţiază partiparea directă la viaţa politică prin intermediul votului.

Deoarece, de-a lungul a mai bine de 25 de ani, fiecare dintre noi a fost prezent la vot, mai mult sau mai puţin, mai încrezător sau mai dezamăgit, influenţat sau nu de opinia publică şi de presiunile venite constant dinspre mass-media şi show-ul  politicii.

Iar rezultatele au fost din ce în ce mai dezamăgitoare pe măsură ce timpul a trecut, iar efectele alegerilor noastre prin vot s-au făcut şi se fac resimţite din plin asupra oricărui aspect de viaţă şi, în special, a celui mai terifiant şi deprimant dintre ele- Acela că, oricât de mult am sperat şi oricât de mult ne-am dorit să credem că votul nostru va schimba în mai bine lucurile şi clasa politică, totul a mers din rău în mai rău.

Rezultatul, acum la distanţă de 27 de ani de primul vot liber exprimat în România: Majoritatea românilor cu drept de vot din ţară sau de oriunde preferă absenteismul la urnă.

Pentru că, nu-i aşa, dacă ani de zile singurul lucru pe care-l poţi face prezentându-te la urnă în ziua de vot rămâne acela de a alege răul cel mai mic dintre celelalte forme de rău tipărite şi întipărite pe buletinul de vot şi în tot ceea ce înseamnă viaţa ta de zi cu zi, atunci, la ce bun deranjul?

Şi, oricare ar fi strategiile partidelor de a manipula sau a distrage atenţia de la ceea ce este mai mult decât evident şi de rău augur pentru clasa politică, oricum s-ar aranja sau s-ar rebrendui stânga sau dreapta politice, românii ştiu deja că povestea Mariei cu pălăria ei cea nouă, însă a aceleiaşi Marii de care cu toţii suntem atât de plictisiţi, sătui şi îngroziţi, se va repeta, indiferent care va fi opţiunea noastră acolo, în cabina de vot.

De altfel, se vorbeşte mai mult sau mai puţin sonor despre faptul că voturile sunt aranjate în România şi că oricum ai vota, tu, cetăţeanul, ei îşi vor vedea şi de data asta de drum şi de urcarea sacilor personali în căruţă.

Scandalul referendumului manipulat şi măsluit de către Liviu Dragnea, scandal ale cărui ecouri încă nu s-au stins complet şi care ar trebui să ţină trează şi vigilentă atenţia opiniei publice româneşti, este un exemplu cât se poate de elocvent în sensul celor spuse de mine mai sus.

Însă, paradoxal, acelaşi Liviu Dragnea vorbeşte acum despre faptul că oamenii trebuie “îndemnaţi” să participe din plin la vot!, dând exemplu felul în care primarul Londrei a acţionat în ziua votului: “Dacă cineva are curiozitatea să vadă ce s-a întâmplat al alegerile pentru funcţia de primar în Londra o să vadă trei lucruri pe care le-a spus acolo actualul primar pe pagina de Facebook. A îndemnat oamenii în ziua votului, le-a spus mai este o oră, mergeţi şi votaţi, al doilea lucru, avea o aplicaţie informatică şi atunci când trimitea un sms la un alegător, automat îi şi spunea unde este secţia de vot şi al treilea lucru, le spunea că dacă au nevoie, militanţii partidului laburist pot merge să-i aducă cu maşina la vot. Discutăm aici de o democraţie veche. Deci şi la noi, toată lumea trebuie să meargă la vot pentru a da legitimitate procesului electoral, pentru a da legitimitate primarilor şi consilierilor locali”.

Se pare că domnul Dragnea are o mare afinitate şi slăbiciune pentru modelul englezesc politic şi democratic, politicianul nefiind la prima exemplificare de genul acesta, ci, în trecutul nu foarte îndepărtat, atunci când a venit vorba de schimbare şi reînnoire în sânul stângii politice româneşti, Liviu Dragnea făcând apel la modelul laburist care ar putea, în viziunea particulară şi specială a domniei sale, să devină şi noul model al PSD-ului.

Este foarte adevărat că acolo este vorba despre o democraţie veche. Tocmai de aceea, cel mai probabil, pentru a scurta răstimpul de secole istorice şi democratice care-l despart pe domnul Dragnea şi PSD-ul de aceste origini, ar trebui iniţiat un exerciţiu asiduu de educaţie şi comportament politic pesedist şi personal în bunul spirit al democraţiei.

Şi, de asemeni, i-aş reaminti domnului Dragnea că, înainte de a încerca să te îmbraci, să te porţi, să te crezi şi să vorbeşti ca un adevărat lord, ar trebui mai întâi să te uiţi în oglindă şi puţin în arborele personal genealogic, să faci un alt mare şi dureros exerciţiu de conştiinţă şi adevăr şi să îţi dai seama că “Magna Charta Libertatum” (1215) şi  “Magnum Concilium” (1295), primul “Parlament Britanic” spun totul despre ce poate şi cum poate actualul PSD să se plieze şi să se adapteze la regulile şi democraţia engleze.

Pentru că sunt convinsă că actualul primar al Londrei, laburistul Sadiq Khan, deşi de origini pakistaneze şi cu o controversată prezenţă în sânul politicii englezeşti recunoscută pentru conservatorism şi tendinţe radical-cutumiare, nu a avut nicio secundă în minte, atunci când a îndemnat londonezii la vot, să îi urce în maşini cu forţa, nici să le ofere ca premiu de consolare contra vot o pungă de plastic cu alimente pe care să existe sigla partidului din care vine şi nici n-a depus tot efortul şi toată străduinţa, mai înainte de acest moment, ca vreo iniţiativă de lege de vot obligatoriu să fie trecută tacit de camera Senatului, aşa cum pare că s-a întâmplat deja în România.

Deci, nu pot decât să îi urez domnului Dragnea să aibă un maximum spor la a îndemna românii să meargă la vot în ziua de 5 iunie.

Bineînţeles, de pe modelul laburist pesedist.

Related posts

Coruptii de azi, candidatii de maine ?

Decodificarea Codului domnului Dragnea

Unirea din 1859- semnificaţii istorice, reverberaţii contemporane