16.8 C
Bucharest
November 12, 2019
EDITORIALS IN ROMANIAN

Dacă poporul nu gândeşte, gândim noi pentru el

Este fascinant ce s-a întâmplat pe data de 5 iunie.

Şi dacă nu ar fi de plâns, este de râs. Un râs amar, este adevărat.

Trebuie să recunosc şi să mărturisesc în modul cât se poate de sincer că, în faţa potenţialului infinit al poporului român (cel din care am onoarea, dar şi nefericirea să fac parte) de a da cu nuca în perete şi a avea cele mai bizare şi imprevizibile opţiuni de viaţă şi, nu în ultimul rând, politice, rămâi mut şi absolut interzis ca în faţa unui spectacol grotesc de iluzionism.

Cât despre fenomenul politic românesc…ce mai putem spune?!

Este absolut magnific prin lipsa totală de logică şi sens pe care le manifestă în strânsă legătură cu marele egregor naţional.

După ce am asistat cu toţii (ba, unii dintre noi am şi participat în mod direct) la victoria indiscutabilă a stângii româneşti în campania de la locale, acum a venit momentul să tragem linie şi să o luăm de la capăt în binecunoscuta manieră a drobului de sare sau a lui Petrică cel care tot ţipă că vine lupul ca, în final, să fie mâncat de acel lup care se tot lasă aşteptat.

După toată tornada justiţiară care s-a abătut asupra României în ultimele luni dinaintea campaniei şi după o campanie care nu a existat decât în mintea celor care fac şi desfac într-ale politicii de culise şi de vârf, după ce am asistat cu toţii la o întreagă circotecă a dreptei care s-a vânzolit şi s-a perpelit de moarte, în cele mai penibile şi incredibile forme posibile până să scoată din micuţa şi aproape inexistenta pălărie politică pe care o mai posedă în prezent  acel candidat care să fie trimis în pustia politicii pentru a se lua la trântă cu marele demon roşu al stângii, după intempestiva şi imprevizibila ridicare peste noapte a încă unei ciuperci politice care s-a vrut a fi în timpul acestei campanii corola de lumină şi speranţa de mai bine de la dreapta politică pentru români-USB-ul- şi după o grămadă de meciuri de box de iarmaroc politic oferite pe post de campanie electorală întregii naţiuni turmentate şi năucite, între stânga, dreapta şi cine s-a mai găsit să se prindă în marea diversiune de moment, acum, am ajuns acolo de unde am şi plecat.

Aşa cum spuneam în editorialul trecut, rezultatul de pe 5 iunie este un fel de învârtire în jurul cozii cu accente de un dramatism ilar pe alocuri. Sau, cum s-ar zice, de ce îţi e frică, de aia nu scapi. Însă, după cum bine s-a văzut, românii nu vor nici în ruptul capului să scape de opresorul pe care, pare-se, au ajuns să îl iubească şi cu care se identifică până dincolo de ura declarată cu atâta vehemenţă şi năduf timp de 27 de ani.

Această patologie de tip Stockholm mă face să îmi aduc aminte de stupoarea şi oripilarea pe care le-am trăit în copilărie atunci când, întrebând de ce o anumită femeie nu se desparte de soţul abuziv, răspunsul primit a fost: “…eh…uneori, bătaia dată de bărbat nevestei înseamnă o mare dovadă de iubire…”

Poporul nu mai doreşte ca stânga neocomunistă să domine viaţa politică şi socială a ţării. Dar acelaşi popor alege să voteze stânga politică în mod masiv, cu peste 90% din sufragii.

Poporul se declară cvasiliberal şi democrat prin orientările spre Vest şi prin absorbţia mimetică a tot ceea ce înseamnă aşa-zisa democraţie vestică şi beneficiile ei incontestaibile.

În schimb, poporul nu poate vota de dreapta.

Pentru că dreapta politică românescă nu mai există decât cu numele şi doar în amintirile istorice nostalgice.

Şi cum încă nu s-a inventat o posibilitate reală de a ne întoarce în timp şi a vota partidul brătienilor sau pe cel al conservatorilor ante şi interbelici, tot ce a mai rămas de votat la dreapta este….un mare nimic! Un nimic cu tuşe puternice de pesedizare şi cu direcţii sigure de transformare, prin datul de trei ori peste cap, într-o ciupercărie de mini şi micro formaţiuni politice de circumstanţă, care şi-ar spune oricum şi ar face orice doar să poată capătă un locşor cald şi comod la masa puterii.

Poporul abundă de dispreţ şi înfierează ani la rând întreaga caracatiţă a corupţiei politice autohtone, spumegând în valuri pe toate căile posibile, mai reale sau virtuale, cerând să se facă dreptate şi să fie desfiinţată din rădăcini actuala hidră politică care ne mănâncă zilele de vreo 27 de ani încoace.

Poporul merge pe data de 5 iunie la urne şi votează cu elan şi spor greii politici cu dosare penale pentru corupţie la nivel înalt, frauda electorală, abuzuri în poziţii de înalţi demnitari ai ţării, trafic de influenţă, mită, etc., etc. mai grele şi mai mari decât înseşi făpturile lor de zeităţi atotputernice ale marii fraţii politice româneşti.

Poporul decide şi este suveran!

Însă, poporul este supus, umil şi ezitant în luarea deciziilor capitale în unicul moment în care întreaga putere se află în mâinile lui-ziua votului.

Singurul gest pe care îl poate face acest popor este acela de a nu participa la vot.

Ei bine, până şi acest gest a fost anticipat şi prevăzut în agenda marii coterii politice.

Cea care deţine secretul prin care şi morţii şi fantomele şi până şi cei nenăscuţi încă apar pe listele de vot cu o ştampilă pro în dreptul lor.

Un singur tur. One shut, cum ar zice chinezul. Indiferent care va fi procentul care-l va da câştigător pe cel ales.

Ca atare, la capitală, doamna Gabriela Firea iese învingătoare cu doar 13 procente reale de vot în favoarea domniei sale. Asta din cele 30 de procente de participare efectivă la vot a bucureştenilor. Deci, se poate şi aşa!

Desigur. De ce, nu, în fond?!

Orice este posibil cu ajutorul poporului şi printr-un număr redutabil de scamatorie politică al cărui secret este deţinut şi  manevrat cu mare abilitate de către liderul victorios al stângii, domnul Liviu Dragnea.

Acum, poporul are timp să se adune din năuceala dată de înfierbântarea politică a ultimei săptămâni şi să îşi facă bilanţul pentru următorii 4 ani.

În plus, poporul trebuie să tragă bine aer în piept şi să să pregătească pentru următoarea tură de comedie politică neagră.

Pentru că, în numai 5 luni, tot poporul cu drept de vot, acelaşi, va fi chemat iar în faţa urnelor pentru a-şi exprima următoarea opţiune politică la alegerile parlamentare.

Însă, aşa cum spunea imediat după alegeri Ion Iliescu, întrebat fiind, ce crede despre rezultatele pe care le va obţine PSD-ul în toamnă: “…nu am nicio îndoială. Sper să obţinem rezultate şi mai bune.”

Aşadar, dacă însuşi geniul creator şi gânditor a tot ceea ce este, a fost şi va mai fi politic în România de după ’89 încoace nu are nici cea mai vagă urmă de îndoială asupra rezultatului de la alegerile din toamnă, de ce ar mai avea poporul vreo urmă de speranţă sau îndoieli asupra aceluiaşi rezultat?

Iar certitudinea vine probată de vizionarismul de Mafalda al domnului Iliescu, cel care, privind peste timp, aşa cum ne-a obişnuit deja, lansează o singură cugetare cu fundament retoric: “Să fie sau să nu fie domnul Dragnea viitorul prim-ministru al României în următorul Guvern.”

Şi, nu, nu există nici cea mai vagă urmă de interogaţie în mintea bătrânului vizionar politic. Ci o certitudine care ţine de moftul şi opţiunea pe care domnul Dragnea le va avea în acel moment al gloriei sale depline.

Cum s-ar spune, dacă poporul nu gândeşte, gândim noi pentru el.

Related posts

Activisti si tehnocrati

Liviu Dragnea, de la stanga, la dreapta

Revoluţia socială- Revoluţia conştiinţei