În politică, una dintre cele mai grave greşeli este aceea de a compara un om politic cu un altul. Sau, şi mai grav, de a compara un om care ocupă o funcţie importantă în stat cu predecesorul sau predecesorii săi.
În ultimele zile, cea mai mare parte a presei s-a inflamat, propagând alături de titluri tabloide o întreagă suită de informaţii interpretate după un model cu care ne-am obişnuit din păcate şi nu are nicio legătură cu informarea corectă. Un exemplu ar fi acela că, prin aceste ”răsuciri” informaţionale, s-a creat culoarul perfect pentru ca preşedintele Klaus Iohannis să pară că încalcă Legea Fundamentală a ţării, Constituţia, lăsând să se înţeleagă că ar fi angrenat în campania electorală alături de o anumită entitate politică de care am să şi vorbesc în următoarele rânduri.
Printre alte asemenea manifestări din ultimele zile, s-a reiterat la adresa actualului preşedinte sintagma de ”preşedinte-jucător”. Formulă patentată şi reprezentată exclusiv de către Traian Băsescu. Personal, consider că acestea sunt erori foarte grave de comunicare jurnalistică. Ca să nu mai spun că ele nu se încadrează în niciun fel în nicio categorie de analiză sau consultanţă politică, putându-se numi doar diletantism. Pentru că a face asemenea comparaţii şi a merge cu astfel de raţionamente mai ales în astfel de momente cum este cel de acum reprezintă o acută lipsă de profesionalism.
Două personalităţi politice nu au cum să fie comparate între ele.
Nu au cum să îşi transfere etichete şi nici caracteristici de la unul la celălalt. Oricât de bine vandabile ar fi acestea pe bursa de informaţie. Lucru care produce o foarte mare confuzie acolo unde întotdeauna a contat şi contează, în mintea cetăţenilor.
Nu putem şi nu trebuie să transferăm personajul Traian Băsescu în personajul Klaus Iohannis.
Nu putem şi nu avem voie să creăm un portret robot în care să încadrăm diverse personaje şi personalităţi politice sau momente politice. Oricât ni s-ar părea că lucrurile seamănă între ele.
Iar dacă niciun alt argument de bun-simţ şi raţiune politice nu devine suficient, măcar gândiţi-vă că din respect faţă de imaginaţie ( e vorba de imaginaţia profesioniştilor din domeniu, nu a cetăţenilor), cred eu că s-ar putea crea şi alte sintagme particulare şi specifice fiecărui moment sau personaj în parte.
Timp de doi ani, la adresa lui Klaus Iohannis s-a format un adevărat mit al tăcerii şi al atipismului în comparaţie- cum altfel?- cu predecesorul său. Uitându-se că, înaintea locvacelui, hiperactivului şi incomodului preşedinte Băsescu, dinspre Cotroceni nu a curs întotdeauna un fluviu de comunicate, discursuri sau, mai simplu de atât, jocuri.
În consecinţă, în prima jumătate a mandatului său, Klaus Iohannis a fost acuzat de tăcere. Fiindu-i atribuită prin comparaţii şi prejudecăţi politice nefericita sintagmă a muţeniei.
Deodată, preşedintele Iohannis are un dialog mai lung cu presa şi cu toţii ne trezim că singurul raţionament de care suntem capabili, în lipsa unei analize mai profunde a momentului şi a omului, este aceea că, brusc, Klaus Iohannis nu este altceva decât sosia celui care a fost numit preşedinte-jucător.
Eroare de raţionament politic. Sau, pur şi simplu, diversiune venită din partea observatorilor. Cert este că nici nu se poate face o greşeală mai mare în analiza profilului preşedintelui Iohannis.
A comunica tot timpul NU reprezintă o dovadă de implicare sau de expertiză. Aşa cum a tăcea sau a vorbi mai puţin o perioadă pentru că situaţia o impune NU dovedeşte incapacitate sau lipsă de implicare.
Un lucru pe care oricine din domeniul politic şi cele adiacente lui ar trebui să îl ştie.
În plus, niciodată, dar niciodată, a fi preşedinte jucător nu este sinonim cu a fi excepţional de bun sau genial (pentru stat şi naţiune).
Da. Traian Băsescu a fost şi va rămâne un preşedinte jucător. Nu datorită locvacităţii sale. Ci datorită modului în care a ştiut şi a putut să depăşească până la limita constituţionalităţii implicarea şi anvergura sa pe toată tabla politică (abilitate pe care i-o putem observa şi în momentele actuale).
Ori, în cazul lui Klaus Iohannis nu numai că statutul de preşedinte jucător nu i se poate atribui, fie numai şi din greşeala pe care o constituie orice tendinţă de comparaţie, ci, mai ales, pentru că profilul său de preşedinte presupune o cu totul altă abordare. Dacă vreţi, mai subtilă şi mai ponderată în raport cu propriul statut, a implicării sale în viaţa politică actuală.
Este cât se poate de firesc ca preşedintele ţării, fie el jucător, mediator, spectator sau orice alt atribut autoconferit sau conferit, mai tăcut din fire sau nu, să îşi înteţească apariţia sau discursul în momentul în care suntem în prag de alegeri parlamentare. Şi nu unele oarecare. Ci unele venite pe fondul în care criza politică cauzată de dezintegrarea partidelor politice, indiferent de eşichier, este cronică. În plus, ca o dovadă şi mai mare a lipsei de putere şi de identitate partinică, avem şi un Guvern declarat apolitic.
Şi pentru că tot trăim şi ne alimentăm din precedente care ne-au devenit unicele repere, nu văd cum şi de ce un preşedinte nu îşi poate expune propriile păreri, fără ca acestea să fie înţelese sau traduse mai mult sau mai puţin intenţionat în imixtiuni, influenţări sau părtiniri politice. Adică exact cam ce s-a înţeles până acum prin a fi preşedinte jucător. Un titlu pe care acum l-am transformat într-unul de glorie. Îl dorim chiar. Uitând că, nu mai departe de acum doi ani, îl înfieram şi îl considerăm complet negativ şi nepotrivit cu un asemenea rang în stat.
Pe de altă parte, este la fel de firesc ca implicarea lui Klaus Iohannis să crească într-un moment în care statutul Justiţiei, Justiţia în sine este disputată pe masa politică şi transformată în marotă de campanie, program electoral şi chiar partid în sine. Reminiscenţele partidelor de până acum grupându-se de pe criterii care nu nimic în comun cu interesul românilor, ci doar cu soarta lor şi în mod absolut halucinant pentru orice stat cu pretenţii democratice în partide pro-justiţie şi partide anti-justiţie.
Şi tocmai pentru că există o aşa mare degringoladă în zona politică, se fac ”erori” în lanţ în toate fluxurile de ştiri care nu numai că bulversează, dar care contrazic orice idee sau pretenţie de stat democratic în care Constituţia este baza.
Dacă personal nu aş fi auzit vorbele preşedintelui Iohannis, din ceea ce se poate citi în presă ca reprezentând declaraţiile domniei sale nu s-ar înţelege altceva decât că acesta încalcă flagrant Constituţia. Ajungând până la a chema partidele la Cotroceni şi a începe campania electorală pentru un anume partid, PNL.
În cazul de faţă, a-l asocia pe Klaus Iohannis cu PNL, aşa cum a-l asocia pe Dacian Cioloş cu acelaşi PNL este de o gravitate extraordinară. Se înţelege dorinţa disperată a acestui partid (care nu mai ştim dacă se numeşte PNL, PDL sau dacă mai există şi altfel decât la reverul doamnei Gorghiu) de a dori să se asocieze cu imaginea unor personalităţi care ocupă asemenea funcţii în stat. În lipsa oricăror altor personaje importante din partid care într-adevăr să conteze sau a propriei capacităţi de a se organiza şi de a fiinţa altfel decât şi prin mariaje de convenienţă sau alipiri la un nume şi o imagine de forţă deja create. În special, în această perioadă în care PNL trebuie să intre în Parlament sau dispare complet.
Însă tot ceea ce putem spune ca o concluzie pe care o putem trage din ceea ce s-a întâmplat în aceste zile şi ce contează în fond reprezintă faptul că preşedintele Klaus Iohannis, dar şi de PNL au revenit în forţă în atenţia publică după ce o întreagă vară PSD a fost cel care a făcut rating politic.
Ne pregătim de alegerile parlamentare. Tot ce vedem acum va trebui să trecem prin filtrul raţiunii, nu a pasiunilor politice total inadecvate sau induse, care, după cum s-a văzut, ne conduc de fiecare dată la alegeri greşite sau parţial greşite. Urmarea, inevitabilă, a fost o uriaşă dezamăgire produsă de focusarea prea mare pe spectacol şi nu pe ceea ce cu adevărat contează şi a contat, a trebuit şi trebuie să ne intereseze în mod normal.
