EDITORIALS IN ROMANIAN

Parlamentarul

Cine este în România parlamentarul ca entitate în sine, dincolo de instituţia în care activează şi al cărei rol este cât se poate de clar?

Cine este, ce face şi, mai ales, ce rol are parlamentarul nu doar în viaţa politică, dar in special pentru fiecare om în parte, care nu face politică activă şi care reprezintă de fapt scopul pentru care a fost creată funcţia de parlamentar.

S-a discutat îndelung şi cu siguranţă nu suficient despre partide, lideri, programe şi tot felul de aspecte politice. Cum sunt ele, de ce, dacă mai sunt, ce urmează să fie şi dacă, în final, pot fi realizabile.

Însă ceea ce nu cred că s-a discutat la modul serios niciodată şi nici nu se discută de către nicio parte politică sau de către societatea civilă sau de către analiştii şi comentatorii mass-media este ce înseamnă cu adevărat, dincolo de orice definiţie, etichetă, discurs politic sau mediatic, a fi parlamentar în România.

Da. Parlamentul constituie un subiect extrem de des analizat, comentat şi adus pe tapet în ordinea de zi a vieţii politice. Însă, întotdeauna s-a confundat voit sau nu, dar cert în mod inadmisibil instituţia Parlamentului cu persoana parlamentarului. Iar când spun parlamentar nu mă refer la corpul parlamentar al unui partid sau altul, ci la entitatea politică care, timp de un mandat sau mai multe, face parte din Forul legislativ al ţării şi, în principiu, reprezintă o rotiţă în angrenajul principalei puteri în stat.

Trecând peste prerogativele oficiale pe care le deţine funcţia de parlamentar, din punctul meu de vedere, există două moduri de a analiza şi a privi în contextul realităţii din spatele acestei funcţii.

Aşa cum am spus, există parlamentarul de partid, care trebuie să întrunească şi să completeze un anumit barem de cereri şi obligaţii politice la intrarea sa în mandat şi de-a lungul acestuia. Fiind o creaţie politică complet dependentă de orientarea, nevoile şi deciziile partidului din care vine sau pe care îl tranzitează.

Şi există sau cel mai bine zis ar trebui să existe parlamentarul ca emanaţie a voinţei populare şi a nevoii de reprezentativitate socială.

Această a doua formă, parlamentarul social, este cel care ocupă un statut discutabil, aflându-se la ciudata confluenţă dintre omul politic cu funcţionarul, demnitarul, omul de partid şi reprezentantul poporului. Dar, în final, acesta nefiind nimic altceva nici pentru politic, nici pentru social decât un pion lipsit de orice demnitate sau rang politice. Mai bine spus, un funcţionar politic. Al cărui singur scop sau rol este acela de a servi şi a deservi interesele politice pentru care a fost nominalizat pe o listă.

Lăsând deoparte cartea de vizită mai mult sau mai puţin stilizată a fiecărei persoane care aspiră la statutul de parlamentar, însemnătatea şi rolul său se reduc invariabil şi indiscutabil la o singură dimensiune:

Ce face respectivul parlamentar pentru fiecare dintre noi, cei care l-am votat şi l-am mandatat să ajungă în Parlament? Cu ce ne este nouă folositor?

Nouă, cetăţenilor, electorii lui. În realitate. Nu doar din vorbe, din emisiuni televizate, ditirambe politice, etc.

Însă pentru a reuşi să decelăm aceste realităţi existente sau inexistente ale parlamentarului român, ar trebui în primul rând să activăm în fiecare dintre noi acea responsabilitate civică despre care am mai tot vorbit în editorialele mele- implicarea în actul politic la orice nivel, nu doar prin a fi un observator şi un comentator pasiv al fenomenului politic, aşa cum s-a întâmplat din nefericire în ultimii 28 de ani în majoritatea situaţiilor, ci printr-o observare şi o analiză active, care amendează orice neconcordanţă a celor transmise şi (ne)făcute dinspre politic înspre societatea civilă.

Impactul social despre care vorbesc şi pe care îl are şi îl produce real la acest nivel ca agent social orice parlamentar, ocupant al funcţiei eligibile de senator sau deputat, NU trebuie să rezide doar în imaginea mediatică, în discursul politic, în angrenaje electorale şi în alianţe partinice, care, pe fond, nu sunt altceva decât un trist tablou al instabilităţii politice a României.

Criteriul fundamental prin care un parlamentar a fost, va fi şi va rămâne un om al oamenilor, dar nu al oamenilor politici şi al ”băieţilor deştepţi”, ci al oamenilor care se presupune că l-au ales prin vot democratic şi l-au trimis în Forul Legislativ al ţării este cel al reprezentativităţii.

O reprezentativitate pe care noi, românii, suntem departe de a o regăsi în vreunul din mandatelor ultimilor zeci de ani de democraţie.

Este un criteriu complex şi care trebuie să depăşească şi în România cadrul numeric şi teritorial prevăzut în mod logic şi minimal de lege.

Această reprezentativitate TREBUIE să se raporteze REAL la întreaga societate românească, la toate nivelele ei, pe toate criteriile: profesional, cultural, de tradiţie, specific zonal, etc. ale fiecăruia dintre noi.

Ori în acesta privinţă, cum am spus, fundamentală, nu cred că foarte mulţi dintre noi s-au simţit vreodată cu adevărat reprezentaţi în Parlamentul ţării.

Aici intervine tocmai faptul că, înainte de a fi om politic, o entitate cu interese politice şi evident partinice, parlamentarul trebuie să îşi îndeplinească rolul său principal- acela de agent social. El este un REPREZENTANT al fiecărui român în parte. NU al unui partid în primul rând, ci al unui grup de mii de oameni, care au făcut pentru el o opţiune de vot pe baza apartenenţei sau nu la un corp politic. Iar acest corp politic se presupune că, la rândul său, s-a angajat să servească, să respecte şi să reprezinte interesele cetăţenilor.

Utopic, nu? Chiar de o ironie amară la modul în care se petrec lucrurile în România.

Dacă ar fi numai să dau un exemplu de legi făcute în completă necunoştinţă de cauză a celor care sunt mandataţi să le facă, adică a parlamentarilor în speţă, după interese strict de joc politic, de partid sau de excentricitate mentală (gen renunţarea la ora de iarnă, pe motiv de utilizare completă a zilei, lenevindu-se prea mult iarna pentru că se întunecă mai devreme- deputatul PSD, Constantin Mazilu), cred că ar fi suficient de reliefat faptul că, în România, reprezentativitatea cetăţenilor în Parlament după criterii care cu adevărat contează nu există.

Ca să nu mai vorbesc de conexiunea, colaborarea şi feedback-ul concrete care trebuie să existe între reprezentantul, de fapt angajatul comunităţii, parlamentarul, şi comunitatea în sine. Cea care l-a delegat şi angajat. Şi spun angajat pentru că remunerarea propriu-zisă şi orice alte beneficii de orice gen, care nu sunt nici puţine şi nici comune, sunt din banii cetăţenilor.

În realitate, rolul social al parlamentarului se rezumă exclusiv la acela de a fi agent electoral pentru partide. Parlamentarul fiind personajul principal de propagandă pentru acestea şi terenul perfect de ”lucru”…politic.

De aici încolo, intervine cel de-al doilea mod de a privi însemnătatea parlamentarului şi rolul lui real, cel care, din păcate, este singurul.

Acela de umil şi obedient servitor al partidului care l-a pus pe listele electorale şi l-a adus în Parlament. Un aspect cu atât mai vizibil în cazul sistemului de vot pe liste care a fost reintrodus din acest an. Ca să nu mai spun de activitatea propriu-zisă a unui parlamentar.

Deunăzi, Liviu Dragnea, liderul PSD, partidul cu presupusa magnitudine şi impact electorale cele mai mari în acest moment în România, a făcut o declaraţie extrem de sugestivă în legătură cu cele spuse de mine mai sus despre adevăratul rol al parlamentarului român: “Din păcate, în ultimele zile de mandat, anumiţi colegi care cred că nu vor mai fi pe liste încep să aibă alte puncte de vedere, care sunt puţin diferite de cele ale partidului. (…) De ce să susţinem în viitorul Parlament un parlamentar pe care nu putem să-l numărăm la noi?”

Cum ar veni, obedienţa parlamentarului şi servirea intereselor partidului din care face parte au fost de la sine înţelese întotdeauna din perspectivă politică şi niciun parlamentar nu ar trebui să facă din aceasta un act de   performanţă. Întrebarea este: Ce se consideră a fi de fapt performanţa parlamentarului în ce priveşte servirea intereselor cetăţenilor statului român? Şi în câte mandate, bineînţeles reale, se poate contabiliza această performanţă?

Acestea fiind spuse, acum, înaintea alegerilor parlamentare pe care le aşteptăm cu toţii nu ştiu cu cât de mult interes, cred că ar trebui să redefinim corect şi cât se poate de practic acest rol, cel de parlamentar, înainte de a face următoarea alegere.

Pentru că, pe liste sau uninominal, în cunoştinţă de cauză sau din inerţie, cu o culoare politică sau fără culoare politică, rămâne un singur aspect important care trebuie să ne preocupe pe toţi în acest moment:

Cine va merge în viitorul Parlament al României, pentru cine şi, mai ales, de ce.

Related posts

Islamul pe care nu-l intelegem

Partidul prezidenţial: vechea şi noua clasă politică

Cotele de gen şi reprezentativitatea reală a femeii în România