EDITORIALS IN ROMANIAN

Pomana electorală

Dacă ar fi să rezumăm conotaţia oricărei campanii electorale din România ultimilor 28 de ani aceea ar fi denumită pe cât de simplu, pe atât de trist revelator pentru tot ce înseamnă politică românească: pomană.

În România politicii şi a campaniilor electorale, puţine lucruri sunt de o certitudine fără drept de apel. Iar unul dintre ele este acela că niciun om politic şi niciun partid nu ştiu şi nu se pot manifesta altfel cu alegătorul decât printr-o formă de pomană umilitoare, o milostenie făcută la modul cât se poate de degradant pentru orice om civilizat, care mai are un minim de coloană vertebrală morală.

Că ne place sau nu, aceasta a devenit practic singura formă de raportare şi de comunicare cu cetăţeanul cu drept de vot din România. Din neorocire.

Se vorbeşte şi acum în pragul acestei campanii electorale pentru alegerile parlamentare de programe. Programe care ne sunt prezentate televizat, in mass-media şi pe Facebook în variate forme pe cât de atractive, pe atât de iluzorii.

Însă, rezultatul acestor programe în realitatea noastră palpabilă este inexistent. Iar aceasta nu este o constatare a momentului actual. Ci este un bilanţ pe care orice cetăţean care a trăit în ultimii 28 de ani în România îl poate face la modul cât se poate de simplist- privind în propria-i viaţă. Pentru că nu există specialişti mai buni în economie, finanţe, buget…decât noi, oamenii, cei care ne confruntăm cu realităţile cotidiene cărora trebuie să le facem faţă.

Astfel, orice vorbă care s-a spus în ultimii 28 de ani, în orice campanie, a fost repetată în nenumărate moduri şi sub tot feluri de forme. Dar fondul a rămas acelaşi. Nimicul. Toate programele electorale, platformele, schemele economice, sociale, etc. s-au dovedit a fi vorbe goale, acoperite doar în perioadele de campanii de consacrata şi împământenita pungă electorală. Adică pomană.

Punga, sacoşa, găleata şi diferitele ”atenţii” sub formă de serbări câmpeneşti pe islazul din comună sau pe la restaurantele sau oboarele din oraşe (cred că ne amintim încă cu toţi grandioasele spectacole create de inegalabilii specialişti în butaforia populară de campanie, foştii primari de la sectoarele 2 şi 5, Niculae Onţanu şi Marian Vanghelie) au devenit modele naţionale de campania electorală la români.

Mai nou, pentru că sacoşa şi găleata au ajuns ”ostentativ ilegale” şi depăşite, s-a trecut la un nou nivel, acela în care o tabără politică creează aşa-zise programe, care au incluse oferte de nerefuzat în ediţie limitată. Timp în care cealaltă tabără politică în frunte cu un premier nepolitician, dar folosit pe post de mascotă electorală, şi un preşedinte echidistant si dorit neutru politic strigă că aceste programe nu sunt posibile. Că economia nu permite, că se exagerează, făcându-se astfel de pomeni şi promisiuni electorale.

Iar ca să fie şi mai clar cum se desfăşoară lucrurile,  fără nicio intenţie de a mai masca ceva, o să încerc să vă reliefez mai bine “principiul tacticii de campanie” printr-o uluitoare întâmplare trăită personal într-o astfel de conjunctură.

Într-un sat, în timpul unei campanii, oamenii unuia dintre candidaţi a oferit alegătorilor câte un pui. Făcând însă greşeala fatală de a nu specifica din partea căruia dintre candidaţi vine puiul. Imediat după aceasta, profitând de aceasta uriaşă şi inadmisibilă omisiune, celălalt candidat a trecut din casă în casă, fără a oferi nimic, ci doar întrebând oamenii dacă le-a plăcut puiul primit.

Aceasta este ceea ce fac şi acum toţi politicienii şi ce au făcut întotdeauna în toate campaniile şi nu numai. Indiferent că formaţiunile din care vin sau au venit s-au numit sau se numesc PSD, PNL, ALDE, USR, USL, UNPR, PDL, etc. Unii au dat puiul, ceilalţi au profitat oricum de pui şi de naivitatea şi neştiinţa sau indiferenţa noastră. Acum, unii oferă programe de finanţare nelimitată a cetăţenilor. Tabăra adversă profită de pe urma acestei gogoriţe cât toţi cei 18 milioane de români.

Cu singura diferenţă că acum puiul este sub formă de măriri colosale şi mai ales aberante de pensii, salarii, beneficii, etc., etc. În toate cazurile pe care vi le-am descris, puiul, ca şi mirobolantele programe ne costă exclusive pe noi. Nu pe ei. Iar pentru noi, românii, s-ar putea să fie ultima masă luată cu pui în program până în 2020.

Echipele de campanie ale fiecărui partid, cei care împart de data aceasta sacoşa sub cea mai legală formă posibilă, sunt parlamentarii.În această campanie, această sacoşă electorală vine pe filiera parlamentară şi constă în trecerea la foc rapid, în regim de urgenţă şi de mobilizare maximă, pe bandă, a unor măriri salariale sau de pensii, în timp ce mii de legi, unele extrem de importante, vitale aşteaptă şi vor mai aştepta mult şi bine.

Iar cei care nu votează în Parlament aceste măriri câştigă şi ei, criticând aceste măriri de dragul, evident!, al cetăţenilor şi al ţării falimentare. Timp în care premierul încă cu drepturi depline, dar care nu ştiu de ce se comportă ca unul interimar, dă din cap dezaprobator, arătând pericolele, dar, la o adică, afişând atitudinea de genul: ”Nu e bine, dar treaba voastră. Pe mine şi aşa nu mă (mai) interesează.”

Între timp, revendicările sindicale apar ca printr-o coincidenţă, iar programele de guvernare, care devin peste noapte ordinea de zi a parlamentarilor, decretează un trăi excepţional pentru toate păturile sociale. Eu aş propune ca în loc de a tăia copaci pentru tonele de hârtie ce cuprind programe frumos colorate şi tiparite şi a risipii şi puţinii bani rămaşi pe fundul visteriei statului pentru specialiştii chemaţi de peste mări şi ţări să alcătuiască savant, preţios si inutil grafice economice şi scheme financiare abracadabrante şi pentru a economisi timpul preţios al parlamentarilor care trebuie oricum să onoreze campania şi pe teren sub forma tradiţionalei munci în teritoriu să se facă un singur program:

Acela care decretează că fiecare locuitor al României va primi de la stat 10 000 de euro lunar.

O măsură la fel de utopică, imposibilă şi, în fond, batjocoritoare ca şi toate cele care s-au luat şi se vor mai lua de către clasa politică.

O pomană dată în campanie sub formă de vorbe, reclame, bannere, flyere şi alte zorzonele electorale, care nu acoperă cu nimic o realitate extrem de dură. Dimpotrivă. Şi care nu ar trebui sub nicio formă luată în derizoriu. O bătaie de joc evidentă, care nu numai că nu are cum să se concretizeze niciodată pozitiv în buzunarele noastre, dar pe care va trebui cu toţii să o acoperim, ca de obicei, după alegeri. Şi nu numai noi, ci generaţii de-a rândul de la noi încolo. Cu bani reali. Căci dacă programele lor sunt exact ca jocul de Monopoly, îndatoririle şi plăţile noastre sunt cât se poate de concrete.

A vorbi acum despre aceste programe cu măsuri, care, deşi utile şi normale, nu de acum ci de 28 de ani, nu au fost folosite mereu decât pe post de momeală şi pomană (ca şi punga de făină dată unor oameni care îşi fac din ea zece pâini în schimbul a 3 ani şi 11 luni de foame) este la fel de grav şi grotesc ca şi urmările financiare şi economice dezastruoase care ar decurge din ele.

Aşa cum am spus de fiecare dată când am avut ocazia, în România, totul este de o redundanţă înnebunitoare. O poveste fără sfârşit în care unii se fac că fac şi altora (românii) nu le-a mai rămas nimic de făcut.

Ca atare, până şi mult hulita sacoşă electorală s-a sublimat. Devenind…programe care ne oferă timp de 30 de zile iluzia că am ajuns într-o ţară în care totul este de bun-simţ, normal, decent. În care politicienii muncesc pentru cei care îi aleg şi consideră de la sine înţeles că aceştia trebuie să fie trataţi cu respect, iar vieţile lor să fie unele bune din toate punctele de vedere. În care campaniile sunt dezbateri constructive, programele aplicabile şi aplicate real, iar pomana doar o tragică imagine a unui tărâm trist şi întunecat în care nişte fiinţe din ce în ce mai slăbănoage şi mai nereale se mulţumesc să trăiască din vorbele şi imaginile colorate ale unor alte fiinţe din ce în ce mai puternice şi din ce în ce mai reale.

Este inutil să vorbim despre sustenabilitatea tuturor măririlor salariale sau a beneficiilor sociale care s-au oferit şi se vor mai oferi în toată această perioadă electorală.

Este inutil să vorbim dacă România îşi permite acum sau dacă şi-a permis vreodată vizibil toate aceste normalităţi pentru alte state.

Aşa cum este inutil să întreb pe ce temei anumiţi politicieni ajung ciclic la concluzia că toate aceste lucruri sunt posibil de realizat pentru noi, cetăţenii. Dar doar în perioade de campanie.

Totul este inutil pentru că tot ce se întâmplă de câteva săptămâni încoace este un simplu spectacol, oferit de către toate formaţiunile politice, distribuite uniform şi prin rotaţie în eroi pozitivi şi eroi negativi.

Mai exact. Toate acestea vor rămâne în stadiul actual. Adică de vorbe. Sau, cum doriţi, ditirambe electorale. Nimic nou. I se spune program pentru că sună mai pompos şi mai interesant. Însă, dincolo de toate acestea, există o realitate. Aceea că orice amendament propus va trebui şi implementat în respectivele proiecte de lege şi orice proiect de lege votat va trebui promulgat de către preşedinte a cărui decizie ştim deja care este! Până la momentul în care proiectul va fi retrimis în Parlament şi rediscutat, Parlamentul actual nu va mai fi!!!, iar configuraţia şi majoritatea politice vor mai fi sau nu….. aceleaşi.

Aşadar, până acum, tot ce ne-au oferit oamenii politici şi partidele lor au fost promisiuni neonorate şi sacoşe care au devenit deşeuri. Şi la propriu şi la figurat.

Acum, politica şi politicienii români nu mai folosesc pungi. Ci doar vorbe, hărtii şi voturi, arătându-ne încă o dată, la puţină vreme înainte de a alege viitorii parlamentari, că Parlamentul nu este decât o mare echipă de campanie, caravana de circ, care întotdeauna va avea spectacolul pregătit şi mâna ridicată pentru partidele din care vine.

Din acest an, în luna de campanie propriu-zisă, nu mai avem bannere, afişe şi ieşirile în peisaj tipice. Campania se duce într-un singur loc. Parlamentul.

Ca un gând final pentru un început de campanie cred că, înainte de a putea să faci programe de ţară, trebuie să ştii să faci politică adevărată şi nu circ.

Adică, cum ar veni, înainte de a putea să scrii romane şi să devii un scriitor celebru, ar trebui să te alfabetizezi.

 

Related posts

Cei doi elefanţi din încăpere – Amnistia şi Graţierea

Dacă poporul nu gândeşte, gândim noi pentru el

Mai există partide politice în România?