12.6 C
Bucharest
October 26, 2020
EDITORIALS IN ROMANIAN

Cealalta America

Suntem obișnuiți de cel puțin un secol cu niște State Unite puternice. Cu o decisivă contribuție militară în cele două războie mondiale, cu un rol planetar de jandarm al echilibrelor regionale, lider al celei mai longevive alianțe politico-militare din ultima jumătate de secol, `cea mai puternică națiune a lumii` știe să se facă ascultată prin forța armelor.

Superioritatea sa militară ține în primul rând de primatul tehnologic, bazat pe eficiența sistemului economic și pe competitivitatea cercetării. Dar un război încă se câștigă prin implicare umană, deci prin eroism. Dacă privim fără să idealizăm, vom constata că eroismul e, în general, foarte crud. Că se evaluează de cele mai multe ori prin numărul de adversari eliminați. Deci printr-o exacerbare a violenței.

Să nu uităm, în același timp, că armele sunt – o excepție în civilizația occidentală de azi – o realitate  cotidiană în viața americanilor. Deci că violența e mai determinantă în imaginarul social decât în alte părți. Ființa umană e fundamental violentă, dar diversele civilizații au încercat să circumscrie, în diverse chipuri, acest potențial. Europa postbelică, cel puțin, a cunoscut impactul mișcărilor pacifiste, care au reprezentat un bemol semnificativ în contextul Războiului Rece. A contat, desigur, și memoria traumatizantă a măcelurilor celor două conflagrații mondiale. Chiar dacă nu a lipsit și o anumită doză de naivitate politică, resortul a fost unul umanist, în încercarea de a limita o agresivitate potențată de concurența asupra resurselor. Cele două tendințe, eroică și pacifistă, au coexistat, aruncându-și deseori acuze dintre celemai infamante. Unii au invocat ipocrizia unei civilizații creștine bazate pe neocolonialism și arme de distrugere sofisticate, în timp ce alții au invocat prețul moral prea mare plătit de non-beligeranță.

În orice caz, eroismul – dincolo de ambiguitățile sale – a rămas o valoare și o virtute prețuită. Cel puțin din perspectiva sacrificiului și a curajului, fără  de care o luptă nu e decât un debușeu de barbarie. Dar, în același timp, s-a dezvoltat o cultură a eroismului non-violent, în descendența unei tradiții creștine, care îmbina dominarea ascetică a propriei agresivități cu altruismul și cu depășirea fricii de moarte prin credința în eternitatea vieții. Uneori, acest eroism pacific s-a manifestat ăn inima unui sângeros conflict.

Un astfel de caz a devenit subiectul ultimului film regizat de Mel Gibson: `Hacksaw Ridge`. Este vorba de povestea reală a lui Desmond Doss, un adventist care s-a angajat voluntar în al doilea război mondial, fiind însă în același timp obiector de conștiință [conscientious objector], adică refuzând folosirea vreunei arme. Infirmier, el a salvat un număr impresionant de răniți în condiții de pericol extrem, în timpul luptelor pentru cucerirea insulei Okinawa. Riscând enorm – luptele erau atât de crude încât semănau cu o exterminare reciprocă, mai ales că japonezii, fanatizați de ani de propagandă militaristă, aveau o strategie kamikaze, cu singurul obiectiv de a face cât  mai multe victime.

Desmond Doss – a murit în 2006 – a reprezentat cealaltă Americă, cea colonizată de fugari europeni prigoniți pe motive religioase în vechiul continent, veniți să-și trăiască mai deplin propriile convingeri și care au luat pacifismul de sorginte creștină mult mai în serios decât alții. Unii au contribuit la exterminarea amerindienilor, cultivând idealul pistolarului `eroic`, în timp ce alții au promovat valori non-violente, cu puternică influență pânăăn zilele noastre. Doss nu pusese la îndoială legitimitatea acelui război, înrolarea sa voluntară fiind o dovadă în acest sens. Dar a vrut să dubleze lupta, cu inevitabilele sale victime, cu grija de a-i diminua puterea distructivă. A vrut să salveze cât mai mulți răniți, altfel spus a încercat să umanizeze conflictul, luptând împotriva ispitei de a privi războiul ca inevitabil exterminator. Un rănit e o șansă a vieții, nu un muribund condamnat. Când salvarea unui rănit presupuneun risc de moarte, atunci asistăm la un inedit eroism, cel din care ura și agresivitatea lipsesc cu totul. Solicitudine față de semeni e întărită prin riscul  propriei morți. E un sacrificiu maipur, indiscutabil. Chiar dacă războiul nu s-ar fi câștigat cu o armată  formată doar din obiectori deconștiință ca Doss. El făcea parte dintre excepții, dar rolul său nu a fost unul marginal,  umanizând și perspectiva tovarășilor săi asupra războiului.

Prin urmare, există și o altă  Americă decât cea arogantă reprezentată de președinți precum cel proaspăt ales. Una creștină, dar nu `cruciată` ca cea care l-a propulsat pe fostul președinte Bush jr., un belicos neoconservator puțin preocupat de ravagiile unor conflicte exacerbate cu orice preț. Una pentru care orice om merită îngrijire și pentru care pacea nu e o valoare de mâna a doua.

Related posts

Hazul Orientului Mijlociu

Cu tinerii politicieni români, înainte?

Dacă în politică totul ar fi luat în serios, am sta cu toţii acasă