16 C
Bucharest
October 28, 2020
EDITORIALS IN ROMANIAN

1 Decembrie – Ziua Națională a României

De peste un sfert de secol, România își sărbătorește Ziua Națională la 1 Decembrie omagiind astfel, actul unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat de acum 98 de ani, prin hotărârea Marii Naționale de la Alba Iulia, un oraș cu profunde semnificații istorice. Decizia unanimă a celor 1228 de delegați ce reprezentau toate straturile sociale și categoriile profesionale ale românilor de la nord și vest de munți, încununa, de altfel, un proces ce începuse la 27 martie/9 prin votul Sfatului Țării de la Chișinău, ce proclamase unirea Basarabiei și continuase cu hotărârea Congresului General de la Cernăuți din 15/28 noiembrie, ce a proclamat integrarea Moldovei de Nord, numită impropriu de austrieci, ]n momentul anexării ei (1775), Bucovina, în statul român.

În anul 1918, se uniseră cu România mică toate provinciile locuite în majoritate de români de la nordul Dunării. Ea a devenit astfel o Românie Mare, un moment unic in istoria națională, caracterizat de unii istorici ”drept ora astrală a românilor”.

Rememorând procesul istoric care s-a finalizat în anul 1918  se impune concluzia că el a fost unul extrem de complicat și dificil.  Așezați într-o regiune sensibilă, în care s-au intersectat interesele, cel mai adesea contradictorii, ale marilor actori internaționali, despărțiți de vitregia vremurilor, ca și alte popoare din centrul și estul Europei, în mai multe formațiuni politico-teritoriale, românii au nutrit încă din zorii epocii moderne și mai ales în veacul al XIX-lea, denumit și „al naționalităților”, aspirația către unitate. Ea a fost exprimată fie mai timid, fie mai viguros, după cum au permis împrejurările, regăsindu-se în memoriile redactate de boerimea de la sud și est de Carpați și adresate marilor puteri ale timpului, în manifestele și programele revoluției de la 1848, în scrierile intelectualilor, în programele partidelor politice etc. Treptat, acest ideal s-a cristalizat și în mentalul colectiv, astfel că nu este greșit să se afirme, iar cercetările, au confirmat acest lucru, că unitatea a reprezentat un liant și o coordonată a evoluției românilor în ultimele două secole.

Dar cazul lor nu este singular în istoria europeană. Aceeași aspirație spre unitate au manifestat-o și și-au materializat-o, în forme diverse, și în aceeași perioadă istorică, germanii, italienii, sârbii, polonezii, grecii, bulgarii, cehii, slovacii, croații, slovenii, etc.

Conflagrația, izbucnită pe neașteptate, la 15/28 iulie 1914,  și devenită, în scurt timp, spre surprinderea tuturor, mondială, a reprezentat un moment de răscruce în istoria europeană și a lumii. La centenarul acestui prim conflict mondial, care a provocat o criză a conștiinței europene, istoricii și nu numai s-au aplecat cu acribie asupra cauzelor, a originilor acestui cataclism. Dincolo de explicațiile care s-au dat (contradicțiile din sistemul internațional, competiția hegemonică între marile puteri, cursa înarmărilor, cultura militarismului, naționalismul, „orbirea” liderilor marilor puteri etc.), sfârșitul lui a generat un cutremur de mare magnitudine în viața mapamondului.

În această uriașă încleștare au  fost atrase și popoarele și națiunile mai mici, ele căutând să se poziționeze de așa manieră pentru a nu-și compromite viitorul. Statul român, „vechiul regat” cum se spunea în epocă, nu a făcut excepție. Având conaționali și revendicări teritoriale în ambele tabere beligerante și fiind convins că intervenția lui nu poate schimba soarta confruntării, s-a optat pentru neutralitate, conduită decisă de Consiliul de Coroană desfășurat la Sinaia, la 21 iulie/3 august 1914.

Deși regele Carol I (1866-1914) opta pentru o implicare alături la Tripla Alianță, de care România era legată printr-un tratat încă din 1883, majoritatea clasei politice a ales o perioadă de reflecție, care a durat doi ani de zile.

În această perioadă, disputele au fost de aprinse, conturându-se două mari opțiuni – cu Antanta sau cu Puterile Centrale. Desigur, argumentele erau impresionate de o parte și de alta, dar orinetarea antantistă era larg majoritară.

Pe baza acestui sentiment public  larg împărtășit, regele Ferdinand (1914-1927), ce a succedat la tron unchiului său, Carol I, având și aprobarea Consiliului de Coroană din 14/27 august 1916 de la Cotroceni, a decis intrarea în război alături de Antantă, cu scopul reunirii conaționalilor aflați în componența monarhiei austro-ungare care suportaseră  până atunci  o dură politică de deznaționalizare.

În acest cadru se impune reliefarea rolului hotărâtor pe care l-a avut Ion I. C. Brătianu, primul ministru și șeful Partidului Național Liberal.Criticat aspru de opoziție, de majoritatea presei autohtone, precum și de diplomați și lideri politici, deopotrivă ai Antantei și Puterilor Centrale, pentru conduita sa în timpul celor doi ani de neutralitate,  Brătianu a avut o viziune închegată și pe termen lung, urmărind cu tenacitate apărarea intereselor naționale.

Pentru reîntregirea națională, la fel ca alte state mai mici din regiune, România a ales calea armelor. Numai că zeul Marte a fost capricios, războiul purtat de România având un curs sinuos. Campania din anul 1916, începută promițător, a fost, în cele din urmă o înfrângere militară de proporții, parte din teritorii (Oltenia, Muntenia, inclusiv Bucureștiul, Dobrogea) fiind ocupate de Puterile Centrale.

A urmat refacerea armatei și revanșa  binemeritată din vara anului 1917, prin victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Ele nu au putut fi valorificate sub raport politic și strategic, datorită prăbușrii Frontului Oriental, ca urmare a ieșirii Rusiei, devenită, între timp bolșevică,  din război.

Pacea separată cu Puterile Centrale de la București (24 aprilie/7 mai 1918) a fost un moment dureros, care părea să îndepărteze perspectiva  materializării obiectivului pentru care România a intrat în conflict. Dar, istoria își are rosturile ei adânci, astfel că sfârșitul „Marelui Război” a adus cu sine, poate nesperat pentru unii, uriașa împlinire, aceea ca toți românii să trăiască în granițele aceluiași stat. A fost un moment unic în trecutul nostru și de aceea 1 Decembrie a devenit, începând din anul 1990, Ziua Națională.

Ea reprezintă, desigur, un prilej de a evoca trecutul mai îndepărtat sau mai recent, de a omagia eforturile înaintașilor pentru propășirea națiunii române, de a ne apleca asupra sacrificiilor generației de acum un secol care, în condiții deosebit de dificile, au materializat un obiectiv de cea mai mare însemnătate pentru toți românii.

În același timp, sărbătorirea Zilei Naționale crează posibilitatea unei investigații atente a prezentului, a stărilor de lucruri actuale din societatea românească, de proiectare a obiectivelor pe termen mediu sau lung, într-un cuvânt, de creionare a viitorului, atât cât se poate el defini, deși se știe foarte bine că el este, îndeobște, imprevizibil.

Cu alte cuvinte, Ziua Națională este un moment de reflecție istorică, de bilanț, de bucurie, de solidaritate între toți cetățenii acestei țări, fără nici o discriminare, de responsabilitate pentru destinul ei.

Este și mesajul transmis peste timp de generația eroică a Unirii celei mari, cea care a împlinit-o, acum aproape un secol, prin eforturi remarcabile, prin inteligență politică și diplomatică,  prin dăruire exemplară, prin sacrificii pe câmpul de luptă.

Desigur, contextul internațional de astăzi este foarte complicat. Uniunea Europeană, în special și NATO, traversează momente dificile, viața internațională cunoaște tensiuni majore, unele noi, altele reactivate, statul național ca formă de organizare și-a diminuat rolul de odinioară, războiul este o realitate dramatică în unele regiuni ale globului. Dar, dincolo de aceste pericole, provocări și amenințări,  1 Decembrie 1918 rămâne punctul cel mai luminos al istoriei moderne a românilor,  realizare de excepție ce impune respect și responsabilitate pentru viitor, care se pot dobândi prin muncă, seriozitate și angajare pentru  soarta comunității din care facem parte.

Related posts

Prima Doamna

O paradoxala popularitate

Cel mai batran dintre apostoli