Campania se termină şi, de-acum într-o săptămână, şirul speculaţiilor se va încheia:
Pentru cine votăm?
Cum va arăta noul Parlament şi cine va fi marele câştigător, deţinător al majorităţii parlamentare?
Ce nu ştim noi alegătorii şi ce ştiu ei, cei care ne prezintă ca fiind mai mult ca sigure diverse variante pentru Parlament?
Stânga şi-a hiperbolizat puterea şi se declară deja cea care va obţine fără dubii şi fără probleme majoritatea în Parlament. Pe cale de consecinţă, concluzia ar fi aceea că tot stânga va fi cea care va forma şi noul Guvern. În acest caz, din perspectiva stângii, a PSD-ului de fapt, alegerile nu mai reprezintă decât o formalitate pentru oficializarea unui statut de necontestat. Un fel de apogeu al unui ciclu deschis odată cu rezultatele alegerilor locale.
Dar, oare, acesta este adevărul în ce priveşte PSD-ul? Sunt de ajuns doar asigurările de o încredere ”oarbă” ale liderului pesedist? Cel care a început această campanie certându-se cu premierul Cioloş şi o încheie simetric. Evident, este de la sine înţeles ca fiecare politician şi partid să îşi declare fără niciun dubiu succesul electoral. Căci dacă nu ei, cine?
Cu toate acestea însă, PSD-ul este la modul cel mai vizibil departe de a fi câştigătorul incontestabil al acestor alegeri.
Deşi, teoretic, aşa cum am menţionat mai sus, din perspectiva experienţei de la locale, lucrurile ar fi în acest mod previzibile. Din perspectiva unei analize politice mai profunde şi nesubiective, lucrurile nu stau chiar aşa. Dimpotrivă.
Să nu uităm totuşi în ce condiţii şi cu ce rezultate reale raportate la totalul populaţiei electoare a României a câştigat alegerile locale PSD-ul.
În completă contradicţie cu tot ce se spune la televizor sau prezintă unul sau altul dintre politicienii participanţi la maşinăria electorală, incapacitatea stângii de a obţine majoritatea pe care o pretinde este demonstrată ca un barometru de o exactitate dureroasă de opinia şi atitudinea (reale, subliniez) ale votanţilor. În acelaşi fel, să nu uităm că toate partidele mai mici vor crea în calculul matematic electoral un defavor nu doar PNL-ului, USR-ului sau PMP-ului, ci şi PSD-ului. Mai ales. Cel interesat de o majoritate parlamentară certă, stabilă, fără vulnerabilităţi sau necesităţi de acceptare a unor înţelegeri parlamentare mereu supuse incertitudinii.
Ca să nu mai vorbim de întreaga atitudine a liderului stângii pe parcursul acestei campanii. O atitudine mai mult decât grăitoare pentru ce se ascunde de fapt în spatele încrederii şi asigurărilor de întrunire a majorităţii.
Nicio secundă în această campanie, Liviu Dragnea nu a conferit senzaţia şi nici imaginea corespunzătoare ale unui lider cu adevărat stăpân şi sigur pe puterea sa şi pe unitatea şi forţa partidului pe care îl conduce. Aşa cum ar fi şi normal atunci când victoria nu reprezintă decât o chestiune de timp. În schimb, în această campanie, Liviu Dragnea s-a rezumat, printre altele, la un joc dublu de rol. Fiindca, ba a fost victima campaniei, pedepsitul tras de urechi începând cu Klaus Iohannis şi terminând cu înşişi românii care nu îndrăznesc să creadă şi sunt dezinteresaţi de programele sale mesianice, dar care, la o adică, oricum îi votează în proporţie covârşitoare partidul. Ba justiţiarul suprem în lupta cu restul lumii. Un justiţiar extrem de selectiv aş spune, cel puţin dacă ar fi să iau în considerare completa indiferenţă şi tăcerea apăsată ale domnului Dragnea în momentul lipsei de cvorum pentru votarea ridicării imunităţii în cazul deputatului PSD Eugen Bejinariu, de asemenea cap de listă pesedistă în aceste alegeri. Ca să nu mai spun de atitudinea lipsă a liderului PSD în cazul implicării vădite a lui Dacian Cioloş în campania electorală. Implicare pe care, evident, Liviu Dragnea nu a ţinut să o amendeze cu aceeaşi vehemenţă cu care a amendat şi comentat cui a vrut şi mai ales cui nu a vrut să audă chestiuni net inferioare celor două de mai sus.
Aşadar, până unde se întind şansele reale de câştig ale PSD-ului? Şi, mai ales, până unde se întind ”animozităţile” dintre el şi dreapta, Cioloş şi Iohannis, şi unde începe înţelegerea?
Iar în acest context, cum va arăta noul Parlament şi din ce forţe politice va fi compus Guvernul?
Privind spre dreapta acum…nu aş putea vorbi decât despre Traian Băsescu. Cel care toată campania nu s-a ocupat decât de cancan. Singurele sale preocupări în această campanie fiind acelea ale unui diletant politic, nicidecum cele ale unui expert şi concurent în ea: alegerile din Republica Moldova, crearea unei platforme şi un program în sine din abstractul ”sistem”, autopropunerea şi autonominalizarea ca premier, etc., etc. Şi…cam atât. În privinţa abordării cu seriozitate, măcar prin prisma unei persoane avizate şi experimentate, aşa cum se pretinde şi ar trebui să fie domnia sa, a alegerilor parlamentare şi formării noului Guvern…nimic. Poate, totuşi, ştie ceva domnul Băsescu şi tăcerea sau dezinteresul său cu privire la acest moment în care ne aflăm şi la ce urmează după el mai ales poate reprezenta un indiciu excepţional şi valoros, tacit, care să ne arate, nouă, celor mai puţin avizaţi în treburile politice de cortină, ce ar fi trebuit să înţelegem de mult sau se ştie de mult, dar noi încă nu am aflat.
Liviu Dragnea este sigur de majoritate.
Traian Băsescu este sigur că partidul său intră în Parlament şi că el trebuie să fie viitorul premier.
PNL şi USR sunt sigure că ne vor face surpriza de a deţine ele majoritatea şi de a forma noul Guvern.
Klaus Iohannis se arată de neînduplecat în atitudinea sa de refuz şi îndepărtare de la putere a ”penalilor”. Indiferent de rezultatul votului şi de înţelesul total particular al termenului de penal în viziunea domniei sale.
Dacian Cioloş s-a decis în final şi s-a transformat din tehnocratul apolitic al societăţii civile în premierul politic şi politizat al tuturor. Şi nu doreşte să mai renunţe la puterea conferită de un statut complet diferit acum un an de cel de astăzi.
Românii….noi….trebuie să votăm. Cei care mai vrem. Cei care mai putem. Şi cei care mai considerăm că avem de ce.
Se presupune că rezultatul votului nostru, cel despre care au avut grijă şi domnul Dragnea şi domnul Cioloş să îl pună sub semnul unei eventuale fraudări, va fi cel care va decide. Şi puterea şi opoziţia parlamentare. Şi noul Guvern. Şi soarta actualelor partide politice.
Personal, nu consider deloc realistă varianta cea mai vehiculată şi oarecum de aşteptat a unui rezultat cât se poate de tranşant: majoritate covârşitoare pesedistă cu un Guvern asemenea. Adică varianta pe care s-a şi mers ca imagine şi mesaj în această campanie (şi încă de la locale anunţată) în care s-a dorit să se lase impresia unei cât se poate de mari delimitări dintre orice formaţiune politică, fără nicio alianţă sau înţelegere electorală. Cu un segment de stânga şi unul de dreapta cât se poate de clare. Atât de clare cât pot fi ele în stadiul de diluare şi fragmentare în care se află de ceva vreme încoace întreaga scenă politică. Cu lideri cât se poate de hotărâţi şi nicio posibilitate de înţelegere sau alianţă postelectorală….contra firii politice.
(Oare, există posibilitatea ca în România să se creeze vreodată o forţă de guvernare curată, pură, de stânga sau de dreapta, fără alianţe politice la nimereală, de interes conjunctural şi de toate felurile?)
Exact modelul pe care s-a mers până acum în politica românească, inaugurat cu mare succes cu ocazia fiecăror alegeri s-a dorit îndepărtat acum, oferindu-ni-se, chipurile, calea cea mai curată din punct de vedere partinic şi politic, în condiţiile în care şi aşa toate formulele au fost epuizate şi românii nu doar că sunt indiferenţi, dar cei care au mai rămas interesaţi sunt din ce în ce mai suspicioşi şi nepermisivi la orice tip de alianţă sau înţelegere preelectorală.
Altfel se pune însă problema atunci când alegerile trec. Votul a fost dat, iar motivaţiile alianţelor sau ale amestecurilor dintre cele mai bizare pot fi justificate, bineînţeles, pentru binele şi interesul naţional.
În condiţiile acestea, lăsând deoparte declaraţiile poiticienilor, ce posibilităţi există?
Un Parlament majoritar de stânga, care are drept balamale ALDE şi PRU. Cu o dreaptă fragilă, care, eventual, va forma o alianţă pentru supravieţuire şi luptă împotriva PSD-ului. Cu un Dacian Cioloş folosit pe post de lider de imagine al dreptei şi un Traian Băsescu despre care nu vom ştii niciodată în ce parte se situează cu adevărat. Ca atare, un Guvern de stânga?
Consider că nu.
Un Parlament cu o majoritate aparentă de dreapta. O dreaptă fragmentată şi cvasiinexistentă. În care toate formaţiunile care îşi revendică acest eşichier vor începe, mai devreme sau mai târziu, să se lupte pentru supremaţie. Cu o stângă care, oricând, din slăbiciunea dreptei, poate să devină majoritară. Ca urmare, un Guvern de dreapta, eventual cu Dacian Cioloş pe post de premier, însă mereu supus instabilităţii? Şi nu doar instabilităţii, ci, mai ales, supus unei manipulări oculte.
Consider că nu.
Nici stânga şi nici dreapta nu pot susţine ele însele un Guvern. Şi, totuşi, Guvernul trebuie creat. Cum? De către cine? În ce fel?
Astfel, în acest moment, se proiectează virtual cel mai probabil un viitor Parlament în care stânga va deţine mereu o majoritate aparentă, extrem de volatilă însă. Ca şi viitorul statut al lui Liviu Dragnea şi al partidului său. Un partid al cărui lider este foarte posibil să se schimbe uluitor şi imprevizibil în perioada imediat următoare. Cu o dreaptă care, oricând, prin alianţe sau înţelegeri politice poate trece din opoziţie la putere. Cu un Dacian Cioloş puternic politic şi un Traian Băsescu extrem de activ în laboratorul facerilor şi prefacerilor politice.
Ca atare, un Guvern de tip win-win. Un compromis naţional. Eternul.
În care şi preşedintele, şi actualii lideri ai actualelor şi viitoarelor formaţiuni politice vor accepta soluţia unui prim Guvern tranzitoriu de multiple coloraturi.
Nu ne mai rămâne decât foarte puţin timp până ne vom satisface curiozitatea şi adevărul ne va întâmpina.
