În editorialul pe care l-am scris la cald chiar imediat după încheierea votării, spuneam că adevăratele alegeri de-abia de acum încep. Şi tot ce a urmat în răstimpul de o săptămână mi-a dovedit că nu greşesc. Mai mult, mi-a fost confirmată teoria.
Marţi, noii parlamentari vor depune jurământul. Miercuri şi joi, la Cotroceni, preşedintele Iohannis a invitat partidele parlamentare la consultări. După o primă rundă de consultări înainte de anunţul oficial al rezultatelor, la care PSD şi ALDE au refuzat participarea, acuzând neconstituţionalitatea invitaţiei preşedintelui.
Tot în acest răstimp, aşa cum era şi de aşteptat de altfel, în PNL şi USR au apărut disensiuni. PSD, însemnând Liviu Dragnea, şi preşedintele Iohannis îşi continuă fiecare rolul prestabilit. Dacian Cioloş s-a ocultat brusc. Iar românii se uită când pe internet, când la televizor, compilând zvonistica şi aşteptând să vadă cine va fi atât de disputatul şi reclamatul premier.
Deci, cine va fi noul premier al României? Din cine va fi compus Guvernul şi, ca atare, cine va ieşi victorios din ”încleştarea” preşedinte, PSD şi restul de partide?
Şi pun încleştare între ghilimele pentru că mie, personal, mi se pare complet fals tot ce s-a întâmplat în aceste zile şi se va mai întâmpla pentru alte mai mult sau mai puţine zile. Pornind de la situaţii care, dovedit şi argumentat, ar fi putut fi azi complet diferite. Mă refer la posibilitatea evitării atingerii unui scor uriaş din partea PSD, cât şi la cea a unei guvernări în care acest partid să deţină exclusiv puterea.
Aşa cum se ştie deja, PSD nu a obţinut prin intermediul votului, adică în mod direct, majoritatea parlamentară. Sau, aşa cum am spus înainte de aceste alegeri, a obţinut o majoritate vulnerabilă. Motiv pentru care preşedintele este îndreptăţit constituţional la consultări cu toate partidele care au intrat în Parlament. De la acest punct încolo, însă, indiferent de ce ar opina celelalte partide, în afară de PSD bineînţeles, cu privire la numele unui premier devine complet irelevant, atât timp cât nu pot controla rezultatul votului în Parlament.
Evident, tot Constituţia prevede posibilitatea ca preşedintele să dizolve Parlamentul în condiţiile în care nu s-ar ajunge la niciun consens Parlament-Preşedinte. Însă, deşi în acest caz toate lucrurile par a fi complet în favoarea preşedintelui şi a partidelor minoritare, v-aş ruga să faceţi un scurt exerciţiu de imaginaţie: închipuiţi-vă că în trei-patru luni ar urma alte alegeri pentru un alt Parlament. Aţi putea răspunde convins că PSD nu ar întruni un procent important? Adevărat, poate nu unul la fel de mare ca cel de acum, dar, cu siguranţă, nu unul atât de mic încât să îl plaseze în opoziţie. Sunteţi convinşi că PNL şi USR ar câştiga mai multe voturi? Sau dimpotrivă? Mai ales după ce s-a văzut modul în care aceste formaţiuni au ştiut şi au putut să îşi gestioneze situaţia după alegeri. Sunteţi în continuare la fel de convinşi că o eventuală dizolvare a Parlamentului ar fi strict în defavoarea PSD-ului şi vădit în favoarea preşedintelui Iohannis şi a partidelor acum minoritare?
Klaus Iohannis a afirmat că ia în calcul şi este interesat doar de majoritatea obţinută prin vot. Nu cu ajutorul migraţiilor politice create, ca de obicei, postelectoral. Şi atunci când spun migraţie mă refer la binecunoscutul şi bine împământenitul traseism.
Adevărat, însă, complet nefolositor. Căci, din punct de vedere funcţional, în Parlament, contează cine deţine majoritatea reală. Indiferent cum a fost obţinută ea.
Invariabil, din 1990 şi până acum, această majoritate a fost obţinută prin cele două forme de fiinţare politică românească: alianţă sau traseism. Sau, o a treia formă: alianţa dintre traseism şi… alianţă.
Cine deţine majoritate funcţională în Parlament dictează şi Guvernul.
Şi, în general, tot ce înseamnă guvernarea la orice nivel în stat. Iar atunci când mai deţii şi majoritate locală, putem spune că restul este chiar irelevant, nu?
Da. Este foarte posibil ca pentru mulţi parlamentari depunerea jurământului de marţi să însemne depunerea jurământului faţă de PSD. Când spun mulţi, mă refer la cei care au fost aleşi pe listele altor partide. Nu este frumos. Dar este sănătos. Şi, cât se poate de obiectiv vorbind: A fost şi este vreun partid din România străin de această formă de manifestare şi, aşa cum spuneam mai sus, de existenţă? În mod categoric, pentru un partid, majoritatea obţinută prin traseism se poate dovedi mai comodă şi mai eficientă decât o alianţă.
În acelaşi timp, aş putea observa că nici pe PNL, USR sau PMP nu le împiedică nimeni ca împreună sau separat să recurgă la această formă de ”îmbunătăţire” şi ”îmbogăţire”. Teoretic şi vom vedea dacă şi practic pentru că suntem acum de-abia la începutul unui drum destul de lung.
Oricum ar fi, prin vot direct, alianţă sau traseism, cert este că viitoarele consultări sunt strict o formalitate.
Chiar şi în cazul excepţional al impunerii unui premier care să-l ”convingă” pe preşedintele Iohannis, dar care să nu îi placă (convină) neapărat lui Liviu Dragnea, aş vrea să ştiu ce şi cine poate opri partidul majoritar din Parlament să nu răstoarne un Guvern, două sau mai multe până în momentul în care nu se formează ceea ce este dorit.
Ce ar mai fi de spus în acest editorial pre-jurăminte şi consultări ar fi următoarele:
În România, de aproape treizeci de ani, opoziţia a însemnat exclusiv plasarea în poziţia de victimă, neputinţă şi atitudine extra-vocală. Însă complet lipsită de efect în afară de acela de a face mult zgomot pentru a putea spune apoi: noi am spus, noi am strigat, noi ne-am bătut, dar n-am putut. Gen discursuri, moţiuni de dragul moţionării şi atacuri de dragul spectacolului. Însă, doar atât la vedere. În spate, unde puterea şi opoziţia devin una, consens şi aromonie totale.
În plus, este foarte curios cum se vor desfăşura lucrurile în condiţiile în care, pentru următorii trei ani, vom avea atât Parlamentul, cât şi guvernarea executivă locală şi naţională în antiteză cu preşedintele.
Ca răspuns la toate acestea, există o singură chestiune care ar trebui privită cu atenţie în acest moment, dincolo de jocuri şi spectacolul politic oferit permanent.
Ar trebui să ne gândim că traversăm un punct extrem de delicat din perspectiva politică imediat următoare pentru că finalul alegerilor parlamentare pune în lumina un lucru care, oarecum, este în premieră. Acela că am parcurs ultimul an sub un Guvern care s-a dorit a fi fără o direcţie sau o pondere politică. Cu un Parlament extrem de fărâmiţat pe finalul lui de mandat. Cu un preşedinte care, în afara momentelor de tăcere şi ocultare aproape totale, a rămas izolat şi într-o oarecare dilemă politică, aşteptând o ”salvare” dinspre dreapta, care a întârziat să apară. Chestiune care l-a făcut să pară la fel de apolitic ca şi Guvernul pe care l-a avut drept partener în ultimul an.
Acum, am trecut în nivelul în care avem un preşedinte la fel de izolat politic, poate şi mai izolat ca înainte. Dat fiind faptul că şi ultimele sale speranţe faţă de această dreaptă care să îi potenţeze atributele s-au spulberat. Însă, pe lângă această izolare, în plus, avem un Guvern care este potenţial activ şi care este complet obturat şi eclipsat de către luptele ce se duc între cei care au intrat în Parlament şi preşedintele Iohannis via Guvern.
Şi mai avem un Parlament care nu numai că nu a venit să echilibreze ceea ce înainte era în anarhie, dar a creat un şi mai mare turbion de instabilitate şi de nesiguranţă. Aparent. Pentru că aşa se simte. Dar, ca înainte de orice reaşezare majoră şi solidă, este firesc ca lucrurile să stea aşa. Până la un anumit punct. Acela în care vom vedea în ce parte va înclina balanţa preşedintele Iohannis (dacă nu cumva a şi înclinat-o deja, dincolo de cortină) şi felul în care opoziţia care se va forma de acum încolo va şti să menţină şi să reechilibreze ceea ce înainte de acest eveniment a adus un dezechilibru nu doar politic (a se vedea situaţia de derivă puternică a PNL), dar mai ales social.
Tot ce putem spera este ca acest echilibru să se stabilească cât mai repede, în principal pentru binele şi stabilitatea socio-economică a noastră.
