3.9 C
Bucharest
January 18, 2022
EDITORIALS IN ROMANIAN

Un presedinte pentru tacerea noastra

Ion Iliescu va muri liniștit în patul său. Și nu doar datorită vârstei înaintate, ci și a prea multelor complicități politice care încă descurajează o abordare mai puțin `prudentă` a Justiției. Cine se mai aștepta, la peste jumătate de secol, ca cel mai longeviv președinte al României post-comuniste să riște o condamnare rușinoasă pentru a fi fost creierul mineriadei din iunie 1990? Pentru mulți, faptele de atunci nu diferă prea mult de atâtea altele din cărțile de istorie națională: sunt povești despre evenimente la care nu au participat și care nu par să  aibă vreo legătură cu viața lor. Bucureștenii care azi sunt la vârsta a doua ori a treia își amintesc, în schimb. Acele câteva zile de teroare când mineri cu lanțuri, bâte șialte obiecte contondente bântuiau nestingheriți pe străzile capitalei sunt greu de uitat. Când simplul fapt că aveai barbă ori ochelari te transforma într-o victimă sigură a `mâniei proletare`. Când mii de oameni au sfârșit cu oasele rupte ori cu chipurile însângerate. Nimeni nu îi putea apăra, fiindcă polițiștii și celelalte forțe de ordine nu doar că nu-i opreau, dar le și dădeau indicații agresorilor despre locurile de devastat și oamenii de bătut.

Cine a chemat minerii? Cine i-a stârnit? Cine le-a mulțumit? Ion Iliescu, liderul noii puteri. Sprijinit, desigur, de apropiații săi, în special de Virgil Măgureanu, noul șef al principalului serviciu secret, moștenitor al Securității. Că lovitura brutală dată opozanților, care manifestaseră luni de zile în Piața Universității împotriva restaurației cripto-comuniste, a fost orchestrată de putere era de atunci secretul lui Pulcinella. Numai cine nu vroia să accepte evidența o putea nega acoperit de minciuna unei reacții spontane a `oamenilor muncii`. După haosul întreținut în zilele de la sfârșitul lunii decembrie 1989, evenimentele de la mijlocul lunii iunie 1990 au fost a doua  mare operațiune a Securității în sprijinul noului partid-stat condus de Ion Iliescu. Cum bine a remarcat un colaborator de-al său din epocă, Iliescu era mai însetat de putere decât Ceaușescu. Astfel încât nu a ezitat să folosească violența cea mai nerușinată pentru a-și consolida poziția. A fost mica lui `revoluție culturală` – ca și în China lui Mao,  pentru câteva zile furia `populară` a fost încurajată politic pentru a teroriza o altă parte a populației. Cu morți, desfigurați și arestați ilegal.

Dar dincolo de sângele și lacrimile ce au curs atunci, vina cea mare e alta. Ion Iliescu e creatorul noii Românii democratice. Ceea ce ne exasperează și azi în societatea românească i se datorează, în bună măsură, chiar lui. `Săracul și cinstitul` Iliescu a cauționat un sistem politic dintre cele mai corupte. Trebuie doar să răsfoim ziarele epocii pentru a ne reaminti câte scandaluri de acest gen au marcat acei ani. Partidul pe care l-a gestionat cu multă autoritate, și care a dominat permanent scena politică autohtonă – doar alianțele l-au putut trimite, din când în când, în opoziție – de atunci încoace, a tot încercat să scape de eticheta infamantă de `partid al corupților`. Să nu fim naivi, corupția e un fenomen universal, dar în anumite contexte prosperă peste măsură. Iar marea victorie a lui Ion Iliescu a fost că toate partidele s-au infecta în urma acestui flagel care a explodat în prima jumătate a anilor `90. Între timp, corupția a devenit transversală și doar independența căpătată de DNA în ultimii ani a mai stopat un proces ce devenise parcă incontrolabil. Dar de ce  a  avut nevoie de atâția corupți în preajmă `săracul și cinstitul` președinte? Pentru că e mult mai ușor să conduci cu oameni șantajabili, dispuși la orice pentru a avea un spate acoperit. E o lecție pe care au învățat-o și alți lideri, de la diverse partide.

Dar corupția nu rezistă dacă o practică toți. Corupția crează doar o clasă aparte de privilegiați. E nevoie și de altceva  pentru a controla o țară. E nevoie de clientelism. În acest scop statul se politizează extrem, astfel încât orice numire, chiar și cea mai banală, să depindă de bunăvoința unui anumit partid. Ceea ce limitează drastic marja de manevră reformistă a oricărui director de instituție, fiindcă ar avea nevoie de un gir politic greu d eobținut. De aici a rezultat un exasperant imobilism instituțional, dincolo de schimbările de fațadă.

În politica democratică – bazată mult pe captatio benevolentiae, deci pe vorbe  convingătoare –, minciuna e des practicată. Dar există minciuni mai nerușinate decât altele, iar Ion Iliescu a fost, și în această privință, un maestru redutabil. Se minte masiv și azi, fără jenă și fără teamadeatefacede rușine iremediabil. Moda doctoratelor plagiate e  cel mai puțin grav aspect al acestei tendințe. Cel mai îngrijorător e populismul menit să cumpere voturi și să adoarmă conștiințe. Primul politician de după 1989 menit a guverna `pentru liniștea noastră` a fost Ion Iliescu.

Dar cel mai tulburător aspect al moștenirii sale politice e prezența transversală a oamenilor din serviciile  secrete în cele mai neașteptate puncte ale societății. O recentă anchetă jurnalistică a revelat legăturile fostului manager de la spitalul Malaxa cu astfel de oameni. În anii `90 se vorbea obsesiv despre reconvertirea `economică` a fostei Securități. Dar mulți credeam că e doar o psihoză post-comunistă. Iată că acești oameni chiar joacă roluri mai semnificative decât ne putem noi închipui. Iar nașul tuturor acestor categori e chiar bătrânelul blajin de azi, Ion Iliescu.

Ceea ce a reușit fostul președinte în 1990 e ceea ce aplica și Verhovenski în `Demonii` lui Dostoievski. Pentru a suda micul grup de `revoluționari`, acesta organizează uciderea în grup a unui `trădător`. E ceea ce au făcut, împreună, Ion Iliescu și apropiații săi cinici, minerii excitați și bucureștenii care i-au aplaudat și care le indicau câte o victimă tocmai bună de bătut. O complicitate care riscă să dureze până la moarte.

Related posts

Puzzle electoral. Puzzle de putere. Puzzle de vieţi.

Birocratia care ne frange aripile

Dura Lex, Sed Lex