34.1 C
Bucharest
July 3, 2022
EDITORIALS IN ROMANIAN

Opoziţia

După alegerile din anul trecut, în Parlament nu s-a putut constitui direct prin votul cetăţenesc nicio majoritate a vreunei formaţiuni politice. Ca de obicei, a fost nevoie să se creeze alianţe pentru ca această majoritate să fie atinsă. În cazul de faţă, PSD cu ALDE, la care se adaugă UDMR şi minorităţile, formează puterea politică parlamentară şi de guvernare.

Dar Opoziţia unde este? A putut, poate şi va putea ea să creeze majoritatea necesară, urgentă?

Până în ultimul moment, s-a crezut că celelale partide prezente în Parlament- PNL, USR şi PMP- pot crea la rândul lor o alianţă care, chiar dacă nu ar fi atins o majoritate efectivă de guvernare, ar fi putut în primul rând prin avantajul unei strategii unitare şi ţintite să reprezinte o contrabalansare vădită şi cu adevărat operativă. Nu a fost aşa. În realitate, nu a fost şi nu este nicicum.

Dar, totuşi, ce (mai) înseamnă Opoziţie în momentul în care ne aflăm?

Un segment politic căruia, cred eu, nu îi mai trebuie explicată sau motivată importanţa în democraţie şi căruia, la fel, nu cred că îi mai trebuie făcută o analiză amănunţită din perspectiva utilităţii în oricare stat. Şi asta pentru că, la noi, în România, s-a demonstrat că Opoziţia a avut şi are o existenţă strict formală.

Este suficient să se spună că rolul Opoziţiei a fost înţeles şi aplicat complet greşit. De aceea, acum, în acest moment, am ajuns în situaţia în care nu avem o Opoziţie reală în Parlament. Şi dacă ar fi numai în Parlament această situaţie, poate, lucrurile ar mai putea fi reglate, însă, din păcate acest lucru se întâmplă pe toate nivelele de putere ale ţării.

Şi asta nu din cauza procentului mare de pesedişti din Parlamentul actual (întotdeauna, a existat o atare majoritate parlamentară, indiferent cum s-a numit ea sau ce culoare a purtat). Opoziţie poţi face şi când reprezinţi doar 1% din Parlament. Cu atât mai mult poţi face Opoziţie atunci când, dacă te-ai fi sforţat şi străduit puţin în mod matur, inteligent politic şi mai ales dorit ai fi putut deveni chiar majoritar. Dacă….Sau dacă, ca de obicei în ciclurile de guvernare de până acum, opoziţia şi puterea nu au considerat şi de data această ca fiind cel mai avantajos să se uniformizeze prin înţelegeri reciproc avantajoase tacite. De ce atâta ”război”, când poate fi pace cu un război de carton la vedere care să distragă atenţia?

Având în vedere realitatea situaţiei de acum, să vedem cine alcătuieşte sau ar trebui să alcătuiască cel puţin teoretic Opoziţia parlamentară şi politică din România.

PNL.

Ultimul partid istoric rămas să aducă aminte românilor de nişte vremuri considerate mai bune. După ce celălalt partid istoric- PNŢCD- şi-a dat obştescul sfârşit politic, rămânând din el doar nişte relicve prezentate drept moaşte în diverse combinaţii politice.

Ce se întâmplă acum cu PNL?

Dacă despre PSD se poate spune că este antropofag în privinţa principiilor interne care îl guvernează, despre PNL, se poate spune că este autoimun, funcţionând pe o matriţă absolut masochistă în care cei mai mari duşmani ai liberalilor sunt înşişi liberalii. În sine, un partid care, în afară de referinţele la Ionel I.C. Brătianu şi pedigreeul său, nu a făcut nimic notabil, fiind nevoie să îşi asigure sensul, funcţionalitatea şi profiturile politice şi de alt gen invariabil prin alianţe. Atingând astfel apogeul acestora acum 5 ani când s-a coalizat cu duşmanul său politic natural. La pretenţiile şi statutul autodeclarat ale peneliştilor a fost ca şi cum boierul de cea mai înaltă spiţă (deşi nu liberalii sunt cei care reprezintă această clasă) a luat-o de nevastă pe ţăranca sadea a satului. De voie şi mai ales de nevoie.

Acum, ca şi în alte ocazii, luptele interne din acest partid s-au soldat cu o vulgară spălare în public a rufelor murdare, atât de antagonică distincţiei şi fineţurilor liberale, şi cu un rol- unde în altă parte?- decât în Opoziţie. Loc de unde, în afară de câteva declaraţii, aşa cum mai spuneam, inepte şi ofensatoare inteligenţei naţionale, nu am văzut şi, cel mai probabil, nici că vom mai vedea altceva. Ce vedem însă faptic este o obedienţă totală la adresa Puterii, tradusă în inacţiune şi poziţii călduţe pentru liberali.

În mai puţin de o lună, aplombul liberal (şi aşa extrem de fals, de forţat şi oricum anemnic) a murit.

Premierul propus în campanie, care a fost purtat drept talisman pe tot parcursul acesteia, imediat după aceea, şi el şi minunata să platformă au dispărut subit şi, cu atât mai mult, au devenit ţapii ispăşitori pentru eşecul liberal. Rămânând doar acuzele acestora la adresa celui care, până mai ieri, reprezenta totemul omagiilor şi promisiunilor de veşnică încredere şi iubire. Se ştie. Iubirea liberalilor durează extrem de puţin şi este conjuncturală.

Pe de altă parte, în privinţa fenomenului liberal putem spune că se înregistrează un record. Fiind singurul partid care a reuşit să fie în acelaşi timp şi la putere, şi în opoziţie! Dar niciodată de sine stătător şi real în sensul de consistenţă politică. În opoziţie, este clar cine şi de ce. La putere, prin persoana celui mai cameleonic liberal al tuturor timpurilor- Călin Popescu Tăriceanu. ”Liberalul sincer”! O reeditare a liberalilor sinceri din anii 1800, care au constituit Partidul Liberal Conservator. În zilele noastre, acest amestec politic halucinant se numeşte ALDE. Şi, deocamdată, are simpatii de stânga. Dar, după cum vedeţi, totul la liberali rămâne pe linie istorică.

USR.

Ultima speranţă politică a celor pentru care speranţa refuză să se declare înfrântă. Prodigy-ul politic. Împachetarea rapidă şi suspect de uşoară a societăţii civile agreată politic în ceva cu pretenţii de partid. Şi nu de orice fel.

După o precampanie şi campanie electorale în care, ca şi PNL-ul, a făcut tot ce a putut să fie principalul său oponent şi contracandidat, USR a intrat în Parlament, aducând acel ”aer proaspăt” la care sperau mulţi dintre votanţii optimişti. Un aer care, la început, s-a tradus prin neştiinţa circuitelor parlamentare şi a cutumelor, tăcere şi jurnale de bord. Firesc aş spune pentru un pământean care tocmai a aterizat pe o altă planetă, însă de neacceptat şi de neiertat în acest caz.

Spiritul combatant al useriştilor a dispărut şi el odată cu aşezările confortabile din organigrama de favoruri şi poziţii din Parlament. A răbufnit vag în lupte interne ca, în final, să se audă asemenea unui ecou dogit, care s-a vrut a fi luări de… o poziţie. Cu siguranţă, prestaţia useriştilor în momente cheie cum a fost cel al formării Guvernului a satisfăcut pe deplin speranţa votanţilor săi şi promite să zguduie puternic şi pe viitor puterea din Parlament.

PMP, adică Traian Băsescu.

Cel care pe 11 decembrie seara declara gâtuit de emoţia atingerii  procentelor necesare de intrare în Parlament: ”Ce pot să-i garantez PSD-ului este că va avea cea mai dură opoziţie la guvernare pe care a avut-o vreodată. Voi fi în opoziţie cu PSD-ul, probabil şi cu ALDE.”

În ce s-a tradus până acum cea mai dură opoziţie pe care PSD-ul a avut-o vreodată?

Într-o propunere de premier care, evident, nu a fost, aşa cum a tot spus în campanie, persoana lui. În sfaturi şi corecturi de protocol şi bune maniere de lideri politici. În tăcere apăsată. Iar când nu a tăcut sau nu a dat sfaturi, Traian Băsescu a fost şi rămâne alături de Sebastian Ghiţă protagonistul unui film de serie a şaptea care are drept temă, ce altceva decât obsesia naţională a serviciilor combinate cu justiţia, spionii şi alte elemente oculte întrupate în monstrul numit sistem. Un adevărat block-buster. Un fel de soap-opera ”Tânăr şi nelinişitit” de peste 10 000 de episoade.

Cam acesta este tabloul Opoziţiei din acest moment în România.

Şi întrebarea legitimă care se naşte din toată această perspectivă este: Ce va urma timp de patru ani de acum încolo din punct de vedere al Opoziţiei?

Având în vedere că mai mult de jumătate din poziţiile de putere ale statului român sunt sub bagheta PSD-ului şi că urmează un răstimp în care, aşa cum am mai spus, un preşedinte de stat izolat nu face decât să adâncească şi mai mult un conflict social cu puternice reverberaţii în zona economică şi în imaginea României din afară. Iar după acest moment de doi ani şi un pic care au mai rămas cu acest preşedinte izolat teoretic şi practic din anumite puncte de vedere, fără o Opoziţie consolidată real, stângii nu îi mai rămâne decât un pas pentru a prelua definitiv puterea în România, odată cu mandatul de viitor preşedinte pe care în mod cert îl vizează.

Într-un viitor în care o aşteaptă pulverizarea, nu ne rămâne decât să sperăm- încă o dată- că, totuşi, Opoziţia se va mobiliza şi va crea ce trebuie să fie cu adevărat Opoziţia în orice stat democratic al lumii.

Related posts

Decodificarea Codului domnului Dragnea

Suferinţele tânărului Ponta

Este Romania tara cersetorilor, a hotilor si a drogatilor?