13.9 C
Bucharest
April 23, 2021
EDITORIALS IN ROMANIAN

Unirea din 1859- semnificaţii istorice, reverberaţii contemporane

Înfăptuirea Unirii Principatelor acum 158 de ani a reprezentat una dintre etapele esenţiale ale procesului de modernizare şi de occidentalizare a societăţii româneşti, de realizare a statului modern, idei regăsite cu prioritate în programele şi acţiunile revoluţiei de la 1848.

La mijlocul veacului al XIX-lea, în calea materializării proiectului daco-roman stăteau dificultăți, ce păreau unor oameni politici români, insurmontabile cele două principate fiind sub suzeranitate otomană şi sub protectoratul Imperiului Rus, ultimul considerându-se şi adevăratul stăpân al  lor. Prinţul Bibescu, avea o viziune cât se poate de sceptică asupra  acestuia, declarându-i unui transilvănean ajuns la Bucureşti: “Suzeranitatea Porţii otomane a fost impusă cu armele şi nu va putea fi înlăturată decât cu armele. Protectoratul Rusiei se bazează pe tratate recunoscute de celelalte puteri europene; Basarabia a fost pierdută tot prin tratate; cum vreţi ca Rusia să gândească să ne-o da înapoi? Cât despre Transilvania şi Banat vă las să judecaţi ce putere v-ar trebui ca s-o opuneţi rezistenţei disperate a celor trei naţionalităţi, obişnuite ca de secole să-i trateze pe români ca pe supuşii lor şi nu ca stăpâni ai ţării. Aveţi grijă să nu vă lăsaţi seduşi de aspiraţii şi fantezii amăgitoare”.

A intervenit însă, un  mare eveniment internaţional, care a schimbat de o manieră fundamentală datele problemei – Războiul Crimeii (1853-1856), a cărui origini, desfășurare și consecințe au fost cercetate cu acribie de specialiști. Dincolo de pretextul invocat, conflictul de la mijlocul secolului al XIX-lea a fost unul de esență geopolitică. Avansul Rusiei în Strâmtorile Mării Negre și în Mediterana orientală, a îngrijorat Marea Britanie și Franța care au sprijinit Imperiul otoman, devenit de peste un secol, „omul bolnav al Europei”.

Rusia a fost învinsă, iar avansul ei oprit, fapt consacrat prin Tratatul de la Paris, semnat la 30 martie 1856. Protectoratul asupra celor două principate, instituit de jure, în 1829, a încetat, fiind înlocuit cu garanţia celor şapte mari puteri europene. În plus, Imperiul Rus era îndepărtat de la gurile Dunării, sudul Basarabiei cu trei judeţe (Cahul Bograd şi Ismail), în fapt Basarabia istorică, revenind Moldovei. Concomitent, tratatul a proclamat libertatea Dunării şi a creat Comisia Europeană a Dunării, încredinţându-i sarcina de a veghea la regimul internaţional instituit la gurile fluviului. În felul acesta soarta viitorului stat românesc era unită cu ideea europeană care stabilea libertatea Dunării.

În timpul războiului Crimeii, unirea celor două principate româneşti extracarpatice, Moldova și Muntenia, a fost una dintre problemele care a dominat scena continentală. S-a ajuns la un asemenea rezultat de neînchipuit în urmă cu un deceniu, datorită rivalităţii marilor puteri și intereselor lor specifice, precum şi activităţii neobosite a emigraţiei româneşti. Înfrângerea revoluţiei din 1848-1849, ca urmare a intervenţiei Imperiului Rus, secondat de cel Otoman, a determinat exilul liderilor ei. Răspândiţi în diverse oraşe europene (Paris, Istanbul, Bursa, Londra, Bruxelles, Palermo, etc), revoluţionarii si-au folosit relaţiile făcute în timpul studiilor, inclusiv statutul de membri ai unor loji francmasonice, pentru a-şi justifica acţiunea din patrie şi a apăra prin memorii, intervenţii, publicaţii etc, cauza unităţii româneşti.

În acest mod,  prin inteligenţă şi devotament, ei au fost capabili, în pofida deosebirilor de opinii şi chiar a unor contradicţii din rândurile lor, să determine un curent favorabil în opinia publică internaţională şi să influenţeze deciziile unor cancelarii europene. Astfel, problema unităţii româneşti a ajuns să fie dublată de un interes general, european.

Dar, ea a devenit, în mod firesc și o problemă internă crucială pentru destinul națiunii române. În baza hotărârilor Congresului de pace de la Paris, la Iași și București, au fost convocate, în septembrie-decembrie 1857, Adunările ad-hoc, o structură consultativă la care urmau să participe reprezentanți ai tuturor categoriilor sociale. Ele s-au pronunțat pentru  unirea Moldovei şi a Munteniei sub conducerea unui principe dintr-o familie domnitoare europeană, concomitent cu adoptarea unui larg program de reforme.

În august 1858, Convenţia de la Paris a decis însă, formarea unei confederaţii denumite “Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, cu doi domni, două guverne şi două adunări parlamentare, soluţie care era departe de doleanţele românilor exprimate în toamna anului 1857. Bătălia s-a mutat pe plan intern, unde urma să se decidă configuraţia practică a idealului unirii. Trebuie spus, că dincolo de disputele între diverse facţiuni ale clase politice de atunci, românii au dovedit la începutul anului 1859, solidaritate, simţ civic şi inteligenţă politică.

În Moldova, la 5/17 ianuarie 1859 a fost ales domn colonelul Alexandru Ioan Cuza. Forţele politice din Muntenia care doreau unirea au reuşit să impună alegerea sa ca domn și la Bucureşti, la 24 ianuarie /5 februarie 1859. Astfel, românii au ocolit hotărârile adoptate la Paris, punând puterile europene în faţa faptului împlinit, fiindcă în Convenţia de la Paris nu se preciza că domnii trebuie să fie persoane diferite. Se poate spune fără teama de a greşi că dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, un outsider în luptele pentru tron, a fost o „soluţie românească” la o „problemă europeană”.

Actul unirii celor două principate a fost salutat cu imensă satisfacție de opinia publică românească de pe ambele versante ale Carpaților, care l-a apreciat drept un prim și important pas pe calea reunirii tuturor românilor.  Gazeta Dâmboviţa, editată de poetul Dimitrie Bolintineanu, unul dintre cei mai înfocaţi unionişti din Muntenia şi prieten apropiat al „domnului Unirii”, scria la 28 ianuarie, la patru zile de la desemnarea lui Cuza, domn și în Muntenia, că „românii au fost conduşi în această alegere de setea de libertate şi de naţionalitate”, ea fiind „unică în analele istoriei românilor”.

La rândul ei, gazeta românilor transilvăneni Foaie pentru minte, inimă şi literatură din 25 februarie 1859, publicaţie editată, la Braşov, de Gheorghe Bariţiu, consemna entuziamul bucureștenilor din zilele de 22-24 ianuarie 1859, când a fost impus Cuza domn și la sud de Carpați.   „Peste noapte, se menționa în reportaj, tot oraşul e în mişcare. Poporul în cete mari se poartă pe uliţe. Patrulele se preumblă şi nu cutează să atace pe nimeni”, dar ordinea se menţine, căci poporul manifesta fără „nici o neorânduială”.

Domnia de șapte ani a lui Alexandru Ioan Cuza s-a desfășurat sub semnul reformelor inițiate în toate domeniile ( administrație, școală, agricultură, armată, cultură etc.). Chiar dacă nu toate au avut, pe termen scurt sau mediu, rezultatele dorite, ele au dechis calea modernizării și occidentalizării societății românești. Demersul reformator a fost continuat de Carol I de Hohenzollern în lunga sa domnie (1866-1914), astfel că  România, independentă de la 9 mai 1877 și constituită regat în 1881, a devenit un actor respectat al scenei internaționale.

„Marele Război” din anii 1914-1918, la care România a participat, alături de Antantă, de la jumătatea lunii august 1916, a adus, la sfârșitul lui, împlinirea obiectivului maximal la care a visat „generația pașoptistă”- reunirea tuturor românilor în granițele aceluiași stat. S-a încheiat un ciclu istoric excepțional pentru națiunea română, care a trecut în decurs de un veac (1821-1918), de la regimul fanariot la statul  unitar reîntregit.

În acest cadru, „Unirea ce Mică” din 1859, după expresia atât de plastică a marelui savant Bogdan Petriceicu Hașdeu, are adânci semnificații istorice pentru generațiile de astăzi. Ea arată că românii, dincolo de divergențe și dispute, firești, până la un punct, dincolo de sinuozitățile scenei internaționale, pot să realizeze fapte remarcabile în condițiile existenței unui proiect de anvergură, capabil  să-i solidarizeze, să-i unească, să-i responsabilizeze.

Lipsa acestuia pentru generațiile de astăzi este resimțită acut, ceea ce explică, până la un punct, stările de lucruri negative din societatea românească. După opinia mea, elaborarea unui asemenea proiect este necesară chiar dacă trăim într-o lume postmodernă, în care statul național pare că își pierde prerogativele de odinioară. De ce nu ar posibil să definim și un aquis național, care să nu intre în contradicție cu aquis-ul comunitar,  materializat de România după aderarea la UE ? Desigur, nu s-ar avea în vedere realizarea unei unanimități, de altminteri imposibilă de impus, bazate pe idei respinse unanim de comunitatea internațională, ci  o convergență, un anumit consens în jurul unor valori și principii care să asigure coeziunea comunitară, națională, bunăstarea, securitatea și satisfacția tuturor.

 

Related posts

Bicicleta, solutia pentru salvarea Bucurestiului

Parlament, numele tău este Graţiere

Balet politic electoral