Duminică, 22 ianuarie, zeci de mii de români au ieşit în stradă.
Motivul acestei uriaşe răbufniri de conştiinţă naţională a fost acela al nefericitei şi neinspiratei încercări a Guvernului Grindeanu de a strecura pe ordinea de zi a şedinţei de Guvern din 17 ianuarie două proiecte de Ordonanţă de Urgenţă privind anumite modificări aduse Codului de Procedură Penală în privinţa amnistiei şi graţierii colective.
Iar ceea ce se poate cataloga drept elementul surpriză al manifestaţiei din 22 ianuarie a fost însuşi preşedintele ţării, Klaus Iohannis, care a descins în stradă, alăturându-se manifestanţilor.
În seara zilei de 23 ianuarie, în cadrul discursului pe care preşedintele l-a ţinut cu ocazia comemorării Micii Uniri, Klaus Iohannis a anunţat că va demara demersurile pentru un referendum prin care românii să îşi poată exprima liber şi direct voinţa şi opţiunile în privinţa iniţiativelor guvernamentale în legătură cu amnistia şi graţierea.
Această uluitoare şi imprevizibilă iniţiativă prezidenţială a reuşit să aducă o uriaşă gură de oxigen şi speranţă în rândul românilor aflaţi de ceva vreme sub presiunea unor evenimente care au ridicat la cote alarmante neîncrederea în clasa politică şi în deciziile pe care aceasta le ia în mod vizibil şi îngrijorător cât mai departe de ochii mulţimilor şi cât mai aproape de interesele personale ale diferitelor grupuri de putere care s-au succedat la cârma ţării de-a lungul a mai bine de două decenii.
Referendumul sau plebiscitul, aşa cum bine se ştie, este unul dintre puţinele instrumente politice prin care cetăţenii unei ţări sunt consultaţi în mod direct în legătură cu anumite chestiuni de o importanţă cu totul deosebită pentru stat. Referendumul este o formă de democraţie directă.
Şi toate acestea ar fi fost bune şi extraordinar de binevenite în măsura în care stafful prezidenţial şi în mod special consilierii prezidenţiali pe probleme juridice şi de imagine ale preşedintelui ar fi reuşit să facă acel minim şi esenţial exerciţiu de a analiza (presupunând cu indulgenţă că cineva care deţine un asemenea rol mai are nevoie să analizeze ceea ce deja ar fi trebuit să cunoască) cu maximă atenţie Constituţia ţării şi, cu precădere, situaţiile şi temele de interes naţional în legătură cu care preşedintele ţării poate declanşa un referendum.
Deoarece, conform articolului 90 din Constituţia României, „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”, cu amendamentul că, potrivit altui articol din aceeaşi lege fundamentală, respectiv articolul 74 (2) : „Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.”
În consecinţă, toate bunele intenţii şi întreagul elan binefăcător ale preşedintelui faţă de români s-au prăbuşit într-o singură seară şi dintr-o inacceptabilă eroare de calcul şi informare corectă a profesioniştilor care se află în spatele institituţiei prezidenţiale.
Şi aici îmi vin în minte câteva aspecte extrem de importante care ţin de actuala dinamică politică şi de aşa-zisul război dus de preşedintele Klaus Iohannis, cel fără de partid şi fără de oştiri politice viabile care să îi asigure un domeniu de putere reprezentativ şi întărit în stat faţă de nou împuternicita şi înstăpânita clasă politică de stânga ale cărei oştiri în mod vizibil înaintează pas cu pas în cadrul acestui război politic spre zdruncinarea şi răsturnarea fotoliului prezidenţial actual.
Unul dintre aceste aspecte ţine de strategia pe care Klaus Iohannis a optat sau a fost sfătuit să o folosească pentru a reuşi să îşi menţină o minimă şi extrem de fragilă poziţie de echilibru şi forţă politice în raport cu masivul dispozitiv de putere al stângii.
Este mai mult decât evident că stânga a reuşit să izoleze aproape complet persoana şi forţa politică prezidenţială, scoţând din această izolare impusă maximum de profit, tehnic vorbind, însă nu şi ca imagine şi accepţiune populare.
Paradoxal, deşi fără un partid ca formă de back-up politic şi fără nicio altă poziţie de forţă care să-i menţină şi să-i ridice cotaţia în rândurile românilor, deşi pornit cu un handicap clar la nivel de comunicare şi coeziune cu zona social-electorală a statului, ba, chiar aş îndrăzni să spun că şi fără prea multă susţinere mediatică pozitivă, Klaus Iohannis a reuşit în ultimul timp, prin mutări şi mişcări cu totul imprevizibile, să capteze atenţia românilor şi să absoarbă aproape peste noapte o mare doză de simpatie şi credibilitate.
Iar un referendum oferit într-un moment de vârf de criză social-politică înseamnă o mănuşă aruncată de către actualul preşedinte al ţării într-un mod cu totul elegant şi cât se poate de popular şi legitim în curtea adversarului aflat vădit într-o cădere liberă şi accelerată la nivel de încredere şi simpatie populare.
Însă, cum am mai spus, toate bune şi frumoase atât timp cât strategia de luptă a lui Klaus Iohannis nu s-ar baza ( şi vreau să cred că nu se bazează nici în realitate) doar pe impulsuri exaltate de moment sau pe o coerenţă procedurală căzută în derizoriul unor calcule eronate, lipsite de viziune şi de un conţinut cât se poate de legitim din perspectiva constituţională şi mai ales din cea a unui preşedinte de stat care, mai înainte de a fi o entitate politică cu interese şi mize în acest sens, este un garant al apărării intereselor statului şi al cetăţenilor lui.
În opinia mea personală, pentru ca lucrurile să fie simple şi simplificate în ceea ce priveşte orice iniţiativă a preşedintelui şi orice umbră de îndoială pe care actuala putere ar putea-o arunca asupra bunelor intenţii şi sensului corect al oricărui gest prezidenţial referitoare la stat şi la români, Klaus Iohannis ar trebui doar să se folosească într-un mod cât se poate de simetric de paşii în oglindă ai acţiunilor şi reacţiunilor liderului stângii, Liviu Dragnea.
Pentru că, deşi legitimată prin vot popular şi ajunsă pe cele mai înalte nivele de putere, stânga politică în frunte cu liderul ei absolut, domnul Liviu Dragnea, şi-a început cu stângul (ce ironie a sorţii!) drumul spre vârfurile rarefiate ale gloriei.
Dintr-o evidentă exacerbare a efectelor beţiei de putere de care suferă în mod clar şi vizibil Liviu Dragnea, mai toate iniţiativele formaţiunii politice pe care o conduce cu mână de fier şi ochi de cerber, începând cu măreţul şi abracadabrantul program de guvernare aflat în exclusiva posesie a liderului stângii şi devenit un soi de secret al lui Polichinelle, trecând prin modul în care a înţeles acesta să îşi impună voinţa în mod univoc şi cât se poate de şocant în ceea ce priveşte alcătuirea actualului bastion parlamentar pesedist şi “curtea” personală impusă în zona Executivului şi continuând cu inadmisibilul gest de a urechea la propriu Guvernul Grindeanu, după cinci zile petrecute la evenimentul de socializare din SUA, pentru întocmirea unui buget aflat prea puţin pe placul şi în misterioasa schemă personală de guvernare a lui Liviu Dragnea, ca şi supralicitarea propunerii prezidenţiale de referendum cu alte două referendumuri avute în plan mai spre toamnă, după cum spunea domnul Dragnea, nu sunt decât cărţi extrem de preţioase şi la îndemână pe care preşedintele Iohannis ar putea şi ar trebui să le folosească ca atuuri imbatabile în faţa unei puteri care stă să îşi iasă din matcă din cauza personalităţii megalomanice şi straniu de parcimonice a liderului stângii căruia îi ţine isonul şi trena un aliat, Călin Popescu Tăriceanu, care consideră că o propunere de referendum venită din partea unui şef de stat reprezintă o expresie a regimurilor totalitare!
Şi până acum, se poate spune ca domnul preşedinte Iohannis îşi foloseşte într-un mod iscusit cărţile oferite de domnul Liviu Dragnea. Ultimul exemplu ar fi acela al amânării trimiterii în Parlament spre dezbatere şi votare a bugetului pe 2017 din cauza lipsei unui….aviz consultativ din partea CSAT. Organism pe care domnul Iohannis a considerat de cuviinţă să îl convoace abia la cinci zile după ce premierul Grindeanu a oferit (tot) în regim de urgenţă varianta finală a bugetului.
Se spune că un război este câştigat de obicei prin specularea erorilor adversarului şi convertirea lor în victorii.
De aceea, cu sau fără un referendum care să îl ajute pe Klaus Iohannis să îi ajute într-o mai mare sau mai mică măsură pe români în lupta cu corupţia de nivel înalt în stat, Klaus Iohannis poate cu adevărat să întoarcă în favoarea sa şi a cetăţenilor României orice abatere pe care actuala putere o are şi o va avea de acum înainte doar prin plasarea sa corectă în acea poziţie de mediator, cu o plus valoare de jucător care ştie şi poate să puncteze corect şi oportun erorile opozanţilor.
Pentru că, din păcate, corupţia care a cuprins România şi s-a răspândit asemenea unui cancer metastazat la toate nivelele statului nu poate fi anihilată sau oprită doar printr-un referendum.
Oricât de binevoitor şi de bună-credinţă ar fi preşedintele care iniţiază un astfel de demers.
Singurul argument viabil rămâne acela al faptelor pe care preşedintele Klaus Iohannis le poate iniţia şi duce la bun sfârşit prin toate mijloacele constituţionale cu care este investită instituţia prezidenţială şi însăşi persoana preşedintelui ţării.
Iar, în acest caz, sunt sigură că românii, acele zeci de mii care au mărşăluit două duminici la rând pe străzile ţării, vor fi cea mai eficientă şi democratică armată politică a preşedintelui Iohannis.
