EDITORIALS IN ROMANIAN

România, încotro?

După zile în şir de proteste masive în ţară, toată lumea, protestatară sau nu, se întreabă ce urmează.

Atitudinea Guvernului şi a preşedintelui PSD este aceea a unei vizibile rigidităţi şi a unei lipse aproape complete de reacţie pozitivă la adresa acestor manifestaţii. Ca să nu mai vorbim despre discursurile în contradictoriu de genul celor în care Liviu Dragnea ne mărturiseşte că nu mai poate face faţă membrilor şi simpatizanţilor PSD, care vor neapărat să îşi apere şi ei în stradă votul din decembrie, dar pe care nu îi va lăsa sub nicio formă să îşi manifeste dezaprobarea din, bineînţeles, grijă pentru ţară şi respect pentru români şi până la declaraţiile de ultimă oră de tipul ”uite retragerea, uite abrogarea, uite nimic, eu nu sunt Guvernul, dar fac tot posibilul să vă pun o vorbă bună la premier” din partea aceluiaşi lider care a jucat acelaşi joc şi înainte ca aceste două Ordonanţe să devină o realitate.

Aceasta este starea care defineşte momentul actual din perspectiva grupului politic aflat la putere.

Cu toate acestea, azi când scriu acest editorial (n.b. sâmbătă, 4 februarie) a fost anunţată, mai mult sau mai puţin oficial şi credibil şi o contramanifestaţie din partea PSD. În condiţiile în care tot azi se anunţă a se desfăşura cel mai amplu protest social de până acum.

Ce se întâmplă de fapt şi ce urmează mai ales? Ce nu se vede dincolo de această desfăşurare de forţe?

Aşadar, pe fondul deţinerii aproape exclusive a puterii în România, cu un Parlament ajuns la capabilitatea de a trece şi un elefant prin urechile acului (ce nu se poate face atunci când există voinţă politică?!), actualul Guvern ghidat evident dictatorial de liderul PSD, Liviu Dragnea, a găsit de cuviinţă să facă un gest absolut sinucigaş, total absurd, ştiindu-se foarte bine care urmau să fie reacţiile sociale şi, de asemenea, toate consecinţele care decurg din acestea.

În aproape 30 de ani de politică şi guvernare, până şi cel mai netalentat şi neinspirat om politic ajunge la abilitatea de a anticipa în primul rând pericolele şi apoi avantajele care rezultă dintr-un atare gest. De aceea, nu cred că cineva poate fi atât de naiv sau lipsit de minimum de bun-simţ politic, încât să îşi imagineze că această greşeală de novice, susceptibilă de o totală lipsă de inteligenţă politică ar putea să îi fie atribuite liderului stângii, Liviu Dragnea.

Pentru că, să fim serioşi, este mai mult decât evident faptul că Guvernul Grindeanu nu reprezintă nimic altceva decât o cortină şi o tablă de şah pe care Liviu Dragnea le foloseşte discreţionar, fără ezitare, în timp ce adoptă masca inocentului. Cea a unuia care nici Guvern nu şi-a făcut, nici arogant şi discreţionar nu se poartă.

Astfel, mişcarea care s-a creat are ca punct de pornire cele două OUG. Însă fondul şi motivele de nemulţumire devin din ce în ce mai variabile şi mai extinse în măsura în care oamenii, românii, au realizat că sursa întregului rău este reprezentată de fapt de persoana lui Liviu Dragnea şi că acest rău nu se mărgineşte la aceste două Ordonanţe, ci formează o secvenţă mult mai lungă care se pierde undeva în cei douăzeci şi opt de ani de politică românească.

În ianuarie-februarie 2017, românii ies în stradă în număr masiv. Începând cu Bucureştiul şi terminând cu cele mai mici oraşe din ţară.

Un observator neutru, atent şi profesionist al fenomenului ar spune că, din 1990 încoace, au existat aproape zilnic motive cel puţin la fel de serioase pentru ca românii să protesteze susţinut şi hotărât.

Aşa cum ar spune că, în toată această perioadă, Liviu Dragnea nu a fost singurul politician şi lider ajuns să deţină puterea aproape totală şi să abuzeze de statutul său, fiind considerat dictatorial şi fiind blamat inclusiv prin proteste masive.

Ba, mai mult, într-o vreme nu prea îndepărtată de acest punct nevralgic în care se află acum România, din cauza discreţionismului şi atitudinii considerate dictatoriale a unora, au apărut noi paradigme politice de tipul unirii stângii cu dreapta într-un hibrid politic aberant, precursor a ceea ce acum vedem că a atins un grad înalt de intoleranţă social.

Iar toate aceste manevre şi tactici politice au avut ca scop, chipurile, necesitatea de a elibera populaţia de un conducător devenit eroul negativ absolut. Erou care, în răstimpul a câţiva ani, iată că devine una dintre vocile nu doar pozitive, ci şi mentoriale ale momentului.

Acest hibrid politic a dat naştere mai târziu unui nou şi atipic preşedinte al României în persoana domnului Klaus Iohannis. Primul preşedinte considerat ”curat” de dreapta în România. Un preşedinte de dreapta, fără o dreaptă politică reală ca susţinere şi însăşi existenţă funcţională practică. O dreaptă care nu a câştigat niciodată de sine stătătoare vreo campanie electorală şi care, acum, era cât pe ce să nu intre în Parlament.

O dreaptă care acum, în aceste momente de criză paroxistică prin care trece România nu are alt argument decât acela al unei palide şi formale moţiuni de cenzură si a unor simulacre de proteste prin sălile Parlamentului.

Timp în care, stânga a bifat toate victoriile electorale şi politice posibile. Lucru care mă face să mă întreb oare ce a determinat-o să le piardă pe cele prezidenţiale. Şi, oare, privind nemulţumirea socială masivă de acum la adresa stângii, ce a determinat-o să câştige integral puterea teritorială, legislativă şi, în consecinţă, executivă.

Februarie 2017. Un punct critic şi de cotitură în istoria României. Din toate punctele de vedere, România se confruntă cu o situaţie gravă, extinsă la toate nivelurile statului, depăşind nivelul luptei dintre palate sau instituţii. Situaţie pe care, evident, nu ar trebui să o tratăm singular, ci ar trebui să o integrăm obligatoriu în întregul climat internaţional.

România se clatină, iar consecinţele pe toate planurile ar putea să fie extreme pe o perioadă de timp mai mare decât ne-am putea-o închipui.

De acum înainte, care ar fi variantele de drum pentru România?

Prima variantă ar fi aceea în care protestele se termină şi actuala putere îşi vede în continuare nestingherită treaba începută. A mai trecut o etapă, dar nu neapărat crucială, pentru că nimic nu se va schimba fundamental.

Cea de-a doua variantă este aceea în care Liviu Dragnea&Company acceptă un dialog cu celelalte zone de reprezentativitate socio-politice româneşti, în speţă preşedintele Iohannis, Opoziţia, atât cât este ea şi, bineînţeles, nu în ultimul rând, cu manifestanţii. Totul cu o rezultantă benefică pentru toată lumea, caz în care se poate spune că România a făcut un mare pas înainte prin această armonizare socială şi politică.

O a treia variantă, nicidecum de dorit, fiind de trecut într-o rezervă maximă, ar fi aceea în care se va ajunge practic la o luptă internă între forţele lui Liviu Dragnea şi ce a mai rămas din clasa politică opusă lui şi societatea civilă. Ceea ce ar însemna nu doar aruncarea României în cea mai neagră şi periculoasă destabilizare, dar şi plasarea ei înapoi într-o epocă sumbră şi într-un loc istoric care ne va reaminti tuturor că destinul nostru este unul ciclic nefast.

Îmi doresc să cred şi cred cu adevărat că românii vor fi capabili şi vor ştii de această dată să întoarcă sorţii în favoarea lor înşile şi a unei Românii ieşite definitiv de sub acest spectru al incertitudinii şi disoluţie.

 

Related posts

Cultura din… fondul de urgenta

Tomata şi Oaia- noile simboluri naţionale

Razboiul sahului