EDITORIALS IN ROMANIAN

Klaus Iohannis, prea puţin. Liviu Dragnea, prea mult.

Oricât de contrară sau de incredibilă ar putea părea situaţia politică de acum, există o stare de coabitare între Klaus Iohannis şi Liviu Dragnea. Şi aceasta este ceea ce contează.

Sau, dacă doriţi, putem vorbi de o putere (de)ţinută la pas de comun acord de către cei doi.

De ce nu o coabitare între Klaus Iohannis şi prim-ministrul Sorin Grindeanu, aşa cum toată lumea se aşteaptă şi se gândeşte să fie? Răspunsul îl consider a fi evident.

Sunt de părere că acum, ca şi pentru restul următoarei perioade de câteva luni, cu adevărat de analizat şi urmărit atent este nu dacă va exista şi cum va exista o coabitare între cei doi exponenţi ai puterii, ci modul în care aceştia vor reuşi ca, prin tandemul făcut, să ducă la bun sfârşit restartarea întregii politici statale.

PSD deţine majoritatea parlamentară, puterea în plan executiv local şi naţional. O majoritate pe care eu am prognozat-o încă de acum câteva luni ca fiind una conjuncturală şi vulnerabilă totuşi. Nu din cauza puterii sau influenţei restului de partide, ci din cauze care îi aparţin strict şi intrinsec.

PSD a ajuns la apogeul crizei sale interne. Criză declanşată undeva în momentul în care Mircea Geoană, fost preşedinte al partidului, a candidat la alegerile prezidenţiale, ca, ulterior, leadershipul aparent al PSD să fie preluat de către Victor Ponta. Un alt preşedinte ”neîmplinit” al acestui partid, care şi-a finalizat cariera printr-o candidatură la fel de neîmplinită şi de ”nefericită” la alegerile prezidenţiale. Acum, însă, a venit timpul ca această criză ajunsă la culminus să se sfârşească prin ceea ce doar în parte acest partid a făcut atunci când din PDSR s-a transformat în PSD. Şi nu din cauza actualelor proteste, aşa cum am fi în mod facil şi fals tentaţi să credem. Ciclul pe care PSD a început să îl încheie odată cu preluarea oficială a conducerii sale de către Liviu Dragnea este ciclul pe care întreaga clasă politică românească, oameni şi partide deopotrivă, trebuie să îl încheie. În mod OBLIGATORIU.

Nu este pentru prima dată când Partidul Social Democrat este acuzat şi acuză prezenţa unui lider de factură autocrată. Mai mult, ermetică, discreţionară şi, de ce să nu o spunem, dictatorială. De altfel, o trăsătură specifică la nivel celular social-democrat. Aşa cum, repet, nu este pentru prima dată când populatiia ţării acuză prezenţa şi influenţa unui lider, care îşi exercită acelaşi caracter eminamente discreţionar în actul de guvernare.

Însă este pentru prima dată când PSD are un lider al cărui profil întruneşte toate condiţiile pentru ca acea mult vehiculată şi declarată transformare în altceva şi către altceva a partidului să se producă. Final. În ciuda oricăror riscuri, pierderi inerente, victime mai mult sau mai puţin colateale. Un lider care îşi duce planul la îndeplinire chiar dacă acest lucru înseamnă că PSD nu va mai exista niciodată în forma actuală. În defintiv, acesta este şi scopul.

Aşa cum (şi cred că este mai mult decât evident) nici PDL-ul sau PNL-ul nu au mai putut şi nu mai pot funcţiona decât formal în varianta consacrată. Iar o guvernare obţinută (ca şi în cazul celorlalte partide, o banală prezenţă în Parlament) nu garantează şi nu reprezintă semnul existenţei şi continuităţii unei formaţiuni politice în aceeaşi formulă.

Cu toate discuţiile şi motivaţiile mişcărilor stradale din prezent, ceea ce se poate desprinde acum ca un fapt general valabil este inexistenţa reală a structurilor politice partinice în România.

”Anul tehnocrat” a fost un semn în acest sens. Prea puţin luat în calcul sau analizat superficial şi fără credibilitate. Un an de respiro de care toate, dar absolut toate formaţiunile politice prezente acum în Parlament, parte a actului guvernării, unele în calitate de putere, altele de opoziţie, inclusiv formaţiunea aşa-zis nouă USR, au avut nevoie pentru a se revalida formal. În condiţiile în care, evident, sintagma ”toate partidele actuale să plece” este una clar utopică. Aşadar, pe structurile şi din structurile partinice vechi, nesusţinute popular în mod temeinic şi continuu (o majoritate de vot dintr-o minoritate participativă neînsemnând nimic), a venit timpul acum să apară altele cu adevărat noi. Transformate şi adaptate complet momentelor, conjuncturilor şi epocii prin care România, dar şi lumea trec.

Iar în această schimbare la faţă a politicii româneşti, cuplul Dragnea-Iohannis reprezintă atât maeştrii de ceremonii, cât şi regii unui joc cu aparenţă de război.

Ajungând la această concluzie, ne putem da lesne seama că, în reformarea unui întreg eşichier politic, doi oameni sunt prea puţin în acest moment. Niciunul ar fi prea mult. Şi când spun niciunul, mă gândesc la faptul că România trece printr-o acută criză, lungă, obositoare şi destructurantă la toate nivelurile ei. Criză care se răsfrânge în primul rând în imaginea acestor partide despre care vorbesc sau a lipsei acestei imagini. România trece printr-o criză a omului politic autentic român, care să genereze mai departe noi structuri politice în baza unor noi viziuni şi a unei altfel de abordări decât cea de până acum. România nu are oameni politici autentici! Iar asta reprezintă adevărata noastră problemă. Una foarte gravă. Ceea ce există şi se numeşte om politic în România a condus în final la suprasaturarea socială pe care o vedem revărsată pe străzile ţării în aceste manifestaţii. Ca atare, protestele au scandat în permanenţă ”Jos Dragnea”. Toate minţile fiind focusate pe un om.

De fapt, toate această masă critică îl are drept exponent pe Liviu Dragnea, devenit imaginea răului în politica românească, un corolar al acestor ani de instabilitate politică, mutaţii, traseism, lipsă de identitate şi substanţă, de conturare şi delimitare corectă a stângii de dreapta sau de oricare altă parte a spectrului politic. Şi nu pentru că Dragnea ar fi un cameleon politic, care a ţopăit dintr-un partid într-altul timp de douăzeci şi opt de ani. Aşa cum este anexa domniei sale, domnul Tăriceanu, care, deşi se declară un liberal sută la sută, a fost mereu dispus să facă mariaje contra naturii. Ci pentru că autoritatea, discreţionarismul, figura de dominare întruchipate de Liviu Dragnea reprezintă punctul de pornire al tuturor acestor partide. Locul 1989, iarna.

Ceea ce se poate întâmpla şi sigur se va întâmpla în următoarele săptămâni şi luni, ca fenomen definitoriu al acestei schimbări de care vorbesc, va fi o răsturnare de situaţie de-a dreptul incredibilă în sânul PSD-ului. Care a fost deja iniţiată, prin opoziţia la lider creată de fenomene precum ”grupul moldovean pesedist”.

Este de la sine înţeles că aşa trebuie să stea lucrurile.

Iar când Liviu Dragnea îşi va fi dus misiunea la îndeplinire, încheind acest ciclu, va trebui să facă un pas în spate şi să predea ştafeta noului lider al noii formaţiuni de stânga.

În timp ce, în dreapta, sau, mai clar, în zona preşedinţiei României, se va lăsa din nou tăcerea.

Reforma continuă…pas cu pas.

Related posts

UNPR nu e mort. UNPR se transformă

O paradoxala popularitate

Islamul pe care nu-l intelegem