EDITORIALS IN ROMANIAN

Omul cu masa

De dimineaţă, am trecut pe lângă scuarul din faţa Guvernului, locul care, de mai bine de două săptămâni, a devenit inima şi vocea întregii ţări.

În mijlocul scuarului, stătea un om aşezat pe un scaun la o  masă pliantă orientat cu faţa spre măreţul edificiu care adăposteşte Executivul ţării. Afară erau minus şase grade.

Imaginea omului solitar aşezat la o măsuţă, în mijlocul traficului, în frig, ca un stindard înfipt pe o redută m-a frapat şi mi-a rămas adânc în minte.

Omul acela reprezintă suma şi exponentul a mii de alţi oameni care de zile în şir au generat un simbol şi un bastion a ceea ce se poate numi nu doar dorinţele, visele, aşteptările şi voinţa unei întregi naţiuni, ci, mai ales, adevărata esenţă a ceea ce se întâmplă dincolo de orice aparenţă sau comentariu de presă şi impresie personală a fiecăruia. România a atins o masă critică în privinţa cronicităţii dezechilibrului de putere în sânul satului.

Pornind de la o Ordonanţă de Guvern cu caracter abuziv (una dintr-un lung şir de acest gen), trecând printr-o continuă luptă între aşa-zisele forţe ale binelui şi cele ale răului care doresc sau nu revenirea sau, mai exact, atingerea unui punct de echilibru şi normalitate în aspectele vitale ale guvernării statului, cum sunt cele ale separării puterilor în stat, independenţei Justiţiei în raport cu puterea politică a ţării, redefinirea şi restructurarea polilor politici în care se plasează actualele partide, eradicarea corupţiei, legi corect şi eficient făcute, aplicate şi pentru cei mulţi, nu doar pentru cei puţini şi favorizaţi, etc., etc. şi continuând cu felul în care preşedintele României reuşeşte şi înţelege să se poziţioneze în toată această situaţie de criză socio-politică, există întrebări al căror răspuns se lasă aşteptat de foarte multă vreme. Sau, dacă el a existat vreodată, singurul efect pe care a reuşit să îl producă a fost o şi mai mare confuzie şi cronicizare a unei stări de fapt ce durează de mai bine de două decenii.

Declicul manifestaţiilor de mare amploare şi anduranţă care au avut loc în ultimele săptămâni în toată ţara a părut a fi cel al unei stări de insuportabilitate paroxistică faţă de atitudinea şi traseul întregii clase politice româneşti din ultimii 27 de ani.

Oamenii s-au săturat de abuzul de putere şi de comportamentul discreţionar pe care fiecare parte a clasei politice care s-a succedat la cârma statului a înţeles să-l aplice în mod sistematic, în stil despotic şi discreţionar asupra cetăţenilor României în toţi aceşti ani.

Ne aflăm în situaţia în care niciunul dintre noi, cei care trăim în această ţară de o viaţă, nu mai putem spune cu certitudine care este adevărată situaţie politică în care ne aflăm, dacă mai există sau au existat vreodată adevărate partide politice cu doctrine bine definite şi bine orientate spre interesul cetăţeanului şi al ţării, care să ne reprezinte şi care să facă din România o adevărată ţară democratică.

Am ajuns în punctul în care un singur partid ameninţă să deţină total(itar) puterea în stat în timp ce opoziţia este redusă practic la tăcere şi anchilozare. Răstimp în care preşedintele statului se manifestă ca un actor solitar, la fel de solitar ca şi acel om cu masa din scuarul de la Piaţa Victoriei, având ieşiri la rampă spectaculoase, însă complet golite de un conţinut viabil, creând adevărate fântâni arteziene emoţionale în rândul românilor pro şi contra iohannisti sau dragnisti şi adjudecandu-şi în final poziţia şi prerogativele de forţă şi impozanţă prezidenţiabile printr-un referendum lipsit de o utilitate reală pentru bunul mers al treburilor ţării şi pentru îndreptarea situaţiei spre o ieşire din criză.

Preşedintele a cerut un referendum şi a primit satisfacţia de a-l avea.

Însă, preşedintele nu cunoaşte încă întrebarea care va face tema referendumului.

Tot ce poate spune preşedintele despre acest referendum oferit în dar românilor aduşi în pragul disperării este că el va fi despre lupta împotriva corupţiei, care roade ca un vierme din trupul şi imaginea României.

Românii urăsc PSD-ul şi mai cu seamă îl urăsc pe Liviu Dragnea ca exponent al unei stângi monstruoase, distructive şi ostile ţării şi oamenilor ei.

Însă, românii nu pot spune că îl iubesc pe Klaus Iohannis. Deşi acesta face eforturi spectaculoase şi impresionante pentru a-şi atrage iubirea românilor şi a-i transforma pe aceştia în “partidul meu”, “guvernul meu”, ”românii mei”, “argumentul meu politic împotriva răului cel mare al stângii”.

Rolul preşedintelui ţării este acela de mediator şi de garant al naţiunii. Iar în acest rol este inclus şi cel al protectorului intereselor românilor din toate punctele de vedere şi în mod special acela al bunăstării naţionale. Preşedintele analizează bugetul propus de noua guvernare şi concluzionează că există aspecte grave şi improbabile în actuala formulă de buget. Chestiuni care-l împiedică să dea un gir pozitiv.

În concluzie, preşedintele consideră că mai are nevoie de câteva zile pentru a se apleca asupra acestor inadvertenţe detectate în planul bugetar. Deşi ţara aşteaptă de mai bine de o lună să aibă buget şi să înceapă să funcţioneze în parametrii normali.

Între timp, opoziţia este într-un silenţium stampa prelungit. Nu are forţa necesară şi nici dorinţa expresă de a face front comun cu preşedintele în chestiunile vitale ale statului.

Aşadar, preşedintele rămâne singur şi deliberează indefinit asupra problemelor de viaţă şi de moarte ale statului.

Iar românii continuă să manifeste în stradă. Mulţi sau puţini, veseli sau furioşi, optimişti sau dezamăgiţi total, românii din stradă rămân singura opoziţie activă a României actuale.

Şi tot românii, din stradă sau de acasă, urmează să mai treacă încă o probă de foc după dilematica şi indecisa “noapte a Ordonanţei” fatidice. Proba referendumului de continuare a luptei împotriva corupţiei.

Pentru că nimeni nu se străduieşte să le explice zecilor de mii de români dornici de dreptate şi libertate, echitate şi armonie naţionale că un referendum are două aspecte care fac diferenţa între a vrea şi a putea să schimbi ceva în soarta unei ţări- aspectul consultativ şi cel deliberativ sau suveran.

Conform Articolului 2, alineat 1 din Constituţia României: “Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”

Da! Poporul este suveran în cazul unui referendum care vizează doar aspecte ce ţin de reviziurea Constituţiei şi demiterea preşedintelui ţării! În aceste chestiuni, poporul hotărăşte în mod deliberativ, adică practic. În rest, orice iniţiativă prezidenţială legată de un referendum ţine de aspectul CONSULTATIV. Deci, NU OBLIGATORIU!

Aşadar,  în acest moment, un referendum pe tema atât de gravă şi delicată a corupţiei care macină România de ani de zile nu poate fi şi nu este un referendum cu caracter suveran, deci hotărâtor.

Însă, să ne imaginăm pentru o clipă că această temă ar putea fi încadrată la capitolul deliberativ al referendumului. Cine şi-ar asuma în mod direct şi în deplină cunoştinţă de cauză un vot pe NU? Cine şi de ce şi-ar asuma acest vot?

Şi ca să mă fac mai bine înţeleasă, închipuiţi-vă, vă rog, campania pentru referendum. Care va fi acel partid care îşi va asuma NU-ul? Evident, niciunul. Dar, cu siguranţă, fiecare formaţiune politică va veni cu propria viziune de luptă împotriva corupţiei. Un alt prilej de disensiuni, care pot degenera periculos. Mai periculos decât până în acest moment chiar.

În consecinţă, gestul prezidenţial rămâne nobil în formă, însă, în fond, ascunde o uriaşă capcană îndreptată exact înspre cei cărora le este destinat acesta.

În plus, a iniţia acum un referendum pentru o cauză mai mult decât evidentă şi indiscutabil de eliminat şi eradicat definitiv şi urgent din sânul clasei politice şi din statul român nu ar fi decât o redundanţă prea costisitoare, inutilă şi extrem de periculoasă pentru imaginea României în lume şi pentru revenirea la un echilibru social intern mai mult decât necesar.

În această situaţie, ne putem întreba, oare, preşedintele Iohannis încearcă un transfer de responsabilitate şi eventual eşec politice în contul românilor prin acest referendum lovit de nulitate, însă plasat şi integrat ca o armă prezidenţială îndreptată împotriva adversarului politic?

Pentru că există teme şi motivări cu mult mai importante şi urgente pentru stat care ar susţine direct şi implicit lupta împotriva corupţiei pentru care preşedintele Iohannis ar putea şi ar trebui să iniţieze un referendum autentic, suveran- revizuirea Constituţiei- ci nu doar unul formal, consultativ.

Însă, pentru aceasta, preşedintele trebuie să se plaseze cu adevărat în rolul de mediator şi centru de echilibru al statului şi să abandoneze definitiv atitudinea de vendetă sau spectacol politice.

Sunt măreţe şi înălţătoare gesturile prezidenţiale de a participa inopinat şi în premieră la şedinţele de Guvern, de a ţine discursuri triumfale, tranşante şi cinice în Parlament, de a plonja în băi de mulţime şi de a reafirma sintagme de genul “Jos mâinile de pe DNA!”. Dar toate acestea ţin doar de zona PR-ului prezidenţial şi nicidecum de soluţii exprese, viabile şi cu adevărat aducătoare de schimbare în actuala situaţie a statului şi a cetăţenilor lui.

Şi tocmai pentru că preşedintele este un Solitar fără de oşti şi fără de ţară, aflat faţă în faţă cu o forţă extrem de bine înfiptă şi canalizată în tot ceea ce înseamnă partea reală, practică şi imediată a statului este imperios necesar ca actuală opoziţie să se trezească din somnul autoindus, cataleptic şi abulic, să se regrupeze şi reformeze urgent pentru a putea capacita nu doar prerogativele pe care le deţine preşedintele ţării în a crea un contrabalans de putere, ci, mai ales, pentru a-şi justifica votul cu care românii au creditat şi această parte politică în urmă cu câteva luni şi, în cazul preşedintelui, cu câţiva ani.

Pentru că, oricât de minunat şi posibil ar părea să fie, strada nu poate deveni eterna arenă de luptă dintre putere şi opoziţia făcută de popor şi nici guvernarea însăşi.

 

Related posts

Viitorul Romaniei incepe in scoala

In tara pensiilor speciale poporul tace

O paradoxala popularitate