EDITORIALS IN ROMANIAN

Numitorul comun inexistent al crizei

În managementul crizei, primul pas obligatoriu pentru rezolvarea situaţiei cu daune şi consecinţe minime este acela al identificării corecte a factorilor care au generat criza.

După identificarea acestora, următorul pas este cel al găsirii unui numitor comun care întotdeauna se traduce prin dialog.

Iar pentru a obţine acest numitor comun, adică dialogul, în condiţiile în care toate părţile implicate în criză nu numai că nu sunt dispuse să cedeze sau să accepte acest lucru, privind obiectiv punctul comun de vedere, este nevoie ca cineva, fie persoană, fie entitate, să medieze acest dialog. Un mediator acceptat şi respectat de către părţile implicate, credibil şi capabil să gestioneze situaţia.

România nu se află pentru prima dată într-o situaţie de criză gravă. Dar sunt de părere că, pentru prima dată, România se află într-o criză generalizată. În care atât noţiunea de dialog, cât şi identitatea mediatorului au nevoie de o reeinventare.

Avem o criză a partidelor politice. Avem o criză a însuşi omului politic, lipsit fiind acesta de chiar conţinutul formei sale de definire într-o cultură politică în care sensul de politician este dictat exclusiv de către o formaţiune politică. Oricât ar fi ea de slabă sau reprezentativă factură.

Există o criză a liderilor politici. Nu de lider! Pentru că, atât timp cât există doar un singur lider politic, se pierde orice idee de pluralism politic. De aceea, necesitatea existenţei a cel puţin doi lideri politici autentici. Ori, în România politică şi socială contemporană, liderul politic s-a aflat mereu într-un cerc vicios şi într-o interdependenţă nefastă cu formaţiunea politică pe care a condus-o. O formaţiune care s-a identificat şi continuă să se identifice până la pierzanie cu liderul ei. În acelaşi timp, neputându-se contura ideea de lider, atât timp cât însăşi ideea de partid a fost complet greşit creată şi aplicată. Iar existenţa omului politic a fost, la rândul său, condiţionată de apartenenţa la un partid.

Există o criză a instituţiei prezidenţiale. Indiferent cum s-ar numi persoana aflată în această poziţie într-un moment sau altul. Această criză este apărută printr-o ciclicitate în care s-au alternat supraevaluarea şi supralicitarea rolului preşedintelui în stat cu subevaluarea şi practic anularea rolului lui. Totul, pe fondul unei definiri cât se poate de laxe şi de interpretabile a statutului şi mijloacelor prin care preşedintele poate participa cu efecte măsurabile, concrete la viaţa statului.

Aceeaşi problemă de exagerare sau, dimpotrivă, de anulare, cu care, de altfel, se confruntă toate instituţiile care constituie puterile statului.

De aici, şi imposibilitatea reală de a folosi instituţia prezidenţială şi atribuţiile acesteia în poziţia de mediator al unei crize.

În criză, se află şi întreaga societate civilă a României. Fie ea organizată sub diverse forme sau exprimată de la un cetăţean la altul. Şi consider că motivul acestei crize nu mai necesită a fi argumentat, el fiind un efect al crizei celorlalte nivele ale statului pe care le-am enumerat deja.

Aşadar, cine sau ce poate media această criză în care se află deopotrivă şi clasa politică, şi instituţia prezidenţială, şi cetăţenii luaţi ca parte a socialului?

O criză cu tabere în teorie bine delimitate (deci, aparent mai uşor de gestionat şi rezolvat), dar, în realitate, practic, cu tabere care îşi alternează poziţiile, îşi volatilizează identitatea şi starea de agregare, ajungând la dinamici care aparent creează puncte de unitate, ca, mai apoi, să rezulte o şi mai mare disoluţie pe fond.

Cine sau ce poate conduce la acel punct comun de dialog în condiţiile în care fiecare parte este dispusă la dialog.  Ba chiar îl invocă! Însă acest dialog este în permanenţă condiţionat de termeni nenegociabili pentru oricare dintre părţile implicate.

Un răspuns imediat şi firesc pentru un ţară în care principiul separării puterilor în stat şi delimitarea clară a statutului politicului şi socialului ar funcţiona real ar fi, fără niciun fel de dubiu, Justiţia.

Acesteia i s-ar putea alătura în mod firesc şi necesar societatea civilă reprezentată de diverse forme asociative (ONG-uri), sindicatele şi alte instituţii de supervizare a funcţionării statului. Cum ar fi, de exemplu, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD).

La fel, acest răspuns include şi observatorii şi instituţiile de monitorizare externe statului român. Evident, în conformitate cu parteneriatele şi tratatele şi clauzele aferente acestora.

Care dintre aceşti factori pot fi cu adevărat folositori şi folosiţi în situaţia de acum?

Justiţia. Este sau nu parte din criză?

În situaţia în care ne aflăm în momentul de faţă, Justiţia pare a fi unul dintre factorii declanşatori ai crizei.

Societatea civilă este sau nu parte din criză?

Categoric da. Şi este partea cea mai importantă a crizei. Cea care primeşte din plin impactul şi efectele acesteia. Iar acea parte a societăţii civile care până acum s-a menţinut în stare de neutralitate, atât cât se poate în condiţiile date, este ori lipsită de putere, ori de interes participativ direct, ori complet decredibilizată în urmă a numeroase tentative de implicare care s-au finalizat cu aflieri politice.

Sindicatele sunt sau nu implicate în criză de acum?

Sindicatele nu sunt nici el lipsite de atingere politică, devenind un fapt în România că marea lor parte nu reprezintă decât o altă formă de manifestare a voinţei politice. Un fel de de mici partide sau sateliţi de partid.

Şi din rândul societăţii civile, şi din cel al sindicatelor fiind notorie lansarea unor figuri care au devenit adevărate personaje politice.

Cât despre acele instituţii…Stau şi mă întreb care dintre ele se poate plasa în rolul de mediator neutru, într-o situaţie în care, de la Biserică, trecând pe la Academia Română şi până la ultima instituţie a statului, s-a comunicat un punct de vedere. Şi nu neapărat neutru. Iar factorul politic joacă dintotdeauna şi în mod evident un rol cheie în ocuparea şi menţinerea oricărei funcţii publice.

Ca atare, întrebarea care se pune în acest caz nu este neapărat cea care priveşte implicarea acestor instituţii în criza actuală, ci cât de profund sunt ele politizate.

În concluzie, dat fiind acest tablou care rezultă, singură posibilitate de manageriere a acestei situaţii de criză prin care trecem de deja ceva vreme rămâne aceea a dialogului creat de pe poziţii de echidistanţă al cărui mediator să devină, pe rând, fiecare dintre părţile implicate, neavând varianta de mediator externalizat acestor părţi.

Pentru că, atât timp cât încă în interiorul statului român nu au fost definite foarte bine poziţiile politice sau apolitice ale diferitelor părţi ale acestuia, nu poate fi vorba de o participare distinctă, neutră şi bine intenţionată a vreunei părţi considerată în acest moment potenţial în afara conflictului.

 

Related posts

Parlamentarul

Ce au in comun Ponta, Blaga, Oprea, Gorghiu, Dragnea, Udrea, Zgonea?…

Butonul Dislike si politica