EDITORIALS IN ROMANIAN

Troianul Ordonanţei 13: Ordonanţa 9

Niciodată nu i-am considerat pe politicienii români prea inspiraţi în materie de glume sau prea dispuşi la a crea un mediu de dialog relaxat, confortabil, amabil şi inteligent cu cei aflaţi în afara cercului politic personal.

Iar acest handicap derivă, după părerea mea, dintr-o convingere fermă a oricărui personaj politic din România că lipsa aroganţei şi a cinismului (dorit subtile) în interacţiunea cu orice om aflat dincolo de cercul puterii politice este un semn vădit de slăbiciune.

Însă, ce se întâmplă atunci când chiar în sânul acestui exclusivist cerc  apar personaje care dovedesc că au un umor cinic, de-a dreptul negru, a cărui ţintă este chiar structura politică din care acestea fac parte şi chiar şefii sau “colegii” repsectivului personaj?

Ştim deja cu toţii că Victor Ponta a fost şi a rămas o figură inedită în peisajul politic românesc al ultimilor ani. Iar această notă de inedit a fostului prim-ministru al României nu a avut niciodată acea tuşă excentrică de bun-augur sau rafinament  aşteptate de la un om politic care, întâmplător sau nu, a ajuns unul dintre şefii stângii şi Executivului român.

Dispărut în ultima vreme din zona de vizibilitate şi rezonanţă a scenei politice, Victor Ponta a revenit zilele trecute în prim-planul pieţei mediatice cu acelaşi aer adolescentin rebel, şocând mai mult sau mai puţin audienţa prin declaraţia făcută în răspăr la adresa modului de gestionare a puterii de către actualului trinom Liviu Dragnea-Călin Popescu Tăriceanu-Sorin Grindeanu.

Pornind de la opinarea pe marginea deja celebrei Ordonanţe 13, Ponta se aşază încă o dată într-o poziţie de antagonism cu neiertătoarea şi terfianta maşinărie de partid pesedistă declarând că: “A fost lipsă de asumare. Nu poţi să dai totul pe Iordache. Domnii Tăriceanu, Dragnea şi Grindeanu trebuia să spună ziua la amiază-mare. Dacă zici că e urgenţă, nu o lăsa peste 10 zile. Dacă e ceva ce arde, bine, dacă nu, las-o în Parlament. În plus de asta, nu s-a comunicat. Totul a fost o greşeală. ”

Acum, nu-l putem suspecta pe Victor Ponta de o lipsă totală de maturitate politică sau de o ciudată sete inconştientă şi sadică de a zgândări orgoliile şi ierarhiile de partid doar de dragul excentricităţii sau a unei viziuni politice personale care să arate că şi în PSD mai există oameni care pot vedea cu claritate şi ”celeritate” greşeala şi o pot semnala fără teamă faţă de potenţialele consecinţe dramatice imediate.

Iar în spirjinul acestei logici simple vine proaspătul caz Mihai Chirica, care vorbeşte de la sine despre ce înseamnă să te aşezi împotriva vântului de partid.

Însă, oricât de stranie şi improbabilă ar fi intenţia lui Victor Ponta de a sublinia un fapt care a devenit mai mult decât evident în ultimul timp, acela al abuzului de putere şi al graverlor erori pe care actuala putere politică le face pe bandă şi fără niciun fel de jenă sau mustrări de conştiinţă, întâmplător sau nu, Victor Ponta a rostit un şir de adevăruri irefutabile, care devin cu atât mai axiomatice, grave şi pline de sensuri periculoase cu cât ele sunt rostite de unul dintre oamenii care contează şi vor conta mereu în PSD.

Adevăruri simple, de o simplicitate şocantă cum este acela al faptului că o Ordonanţă de Urgenţă se numeşte aşa tocmai pentru că ea nu poate avea o latenţă de zile şi săptămâni, ci este cu caracter obligatoriu şi imediat.

Această afirmaţie atrage după sine o serie de întrebări pe care eu, una, mi le-am pus neîncetat încă din momentul în care actualul Guvern, odată ajuns la putere, s-a grăbit în mod suspect să arunce în arena politică o serie de Ordonanţe de Urgenţă care au culminat, aparent, cu Ordonanţa 13. Dar care, în fond, au deschis o Cutie a Pandorei ale cărei revărsări şi efecte sunt greu de estimat pe termen lung.

În vâltoarea primelor zile ale acestui an în care toţi ochii ţării au fost atenţi spre abrogarea sau neabrogarea Ordonanţei 13, dedublată de tensiunea constant crescătoare a discuţiilor pe marginea întocmirii şi aprobării bugetului de stat, în toiul manifestaţiilor de amploare care s-au născut şi au crescut în prima luna a anului, puţini au fost cei care au observat sau au mai avut timpul şi atenţia să privească şi dincolo de mult şi îndelung disputatul măr al discordiei aruncat, pare-se, cu bună-ştiinţă în terenul societăţii civile pentru a distrage atenţia de la o altă Ordonanţă de Urgenţă adoptată de Guvernul Grindeanu tot în această perioadă.

Ordonanţă ale cărei efecte vor fi cu certitudine cu mult mai importante şi grave pentru România în următorii 4 ani şi care are inclus în ea şi monstruosul artificiu al eliminării răspunderii pentru abuzul în serviciu purtat în stil troian şi ticălos de Ordonanţa 13.

Este vorba despre Ordonanţa de Urgenţă numărul 9/2017 privind unele măsuri bugetare, emisă pe data de 25 ianuarie 2017 prin care cele mai importante articole din Legea nr. 500/2002 ce priveşte finanţele publice au fost suspendate pe timp de un an. Această lege stă la baza elaborării şi aprobării bugetului României.

Această Ordonanţă a apărut, pasămite, ca o necesitate şi parte a planului de relaxare a legislaţiei penale pe care PSD o are în vedere în cei 4 ani de guvernare care se aştern în faţă şi este soră geamănă cu nefasta Ordonanţă 13. Singura diferenţă dintre ele constând în factorul temporal de emitere (OUG 13 născându-se în noaptea de 31 ianuarie) şi în abilitatea diabolică cu care Guvernul Grindeanu a reuşit să ascundă intenţia Ordonanţei 13 în enunţul şi efectul Ordonanţei 9 lăsată în plan secund şi abil ambalată în graba binevoitoare faţă de statul român şi cetăţenii acestuia de a da spre aprobare şi promulgare Parlamentului şi preşedintelui Iohannis planul bugetar pe 2017.

Etape complet inutile şi anulate de însuşi conţinutul Ordonanţei 9 care, prin prevederile ei şirete, anulează practic în fapt necesitatea prezenţei traseului şi filtrelor parlamentare şi prezidenţiale în ceea ce priveşte orice aspect legat de aprobarea bugetului de stat şi a modului în care acesta este repartizat şi gestionat ulterior dispunerii lui.

Pe scurt, articolele de lege suspendate (!) prin Ordonanţa numărul 9 prevăd în esenţă faptul că “angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita creditelor bugetare aprobate” şi că “angajarea şi utilizarea creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate atrag răspunderea celor vinovaţi, în condiţiile legii”. Un alt articol suspendat (!) timp de un an prevede că “în vederea realizării acţiunilor multianuale, ordonatorii de credite încheie angajamente legale, în limita creditelor de angajament aprobate prin buget pentru anul bugetar respectiv”.

Mai concis şi mai clar de atât, prin Ordonanţa numărul 9, Liviu Dragnea, prin intermediul Guvernului Grindeanu, devine stăpânul absolut al tuturor banilor publici din România.

Iar asta se va întâmpla datorită suspendării oricărei restricţii în a limita creditele de angajament aprobate prin buget pentru anul bugetar respectiv.

Astfel, banii vor ajunge în posesia şi la cheremul PSD-ului prin reţeaua locală de putere alcătuită din “ordonatorii de credite”. Adică, nimeni alţii decât primari şi şefi de consilii judeţene PSD, inclusive ministerele, care- atenţie!nu vor mai putea fi traşi la răspundere pe cale legală pentru fapte de abuz în serviciu pentru că…..abuzul în serviciu tocmai ce a fost dezincriminat prin Ordonanţa 13!!!! ucisă de două ori, dar ale cărei efecte nu ştim şi nu vom şti niciodată când şi dacă vor înceta vreodată să existe şi să îşi facă treaba.

Şi chiar dacă Ordonanţa 13 şi-ar pierde definitiv puterea, Ordonanţa 9 elimină prin ea însăşi posibilitatea tragerii la răspundere pentru fapte de abuz în serviciu a oricărei părţi vizată de aceasta.

Cum ar veni, Ordonanţa 13 nu a fost decât o variantă demo a adevăratului dezastru.

Şi, deşi o parte rarefiată a presei a vorbit în acele zile despre adevărata capcană şi locul în care ea a fost abil plasată de către echipa de butaforie, sunet şi film a PSD-ului, pare că nimeni nu este convins şi dispus în realitate în acest moment să demaşte şi să anihileze toată această grozăvie care şi-a început deja efectele.

În schimb, odată terminat episodul din telenovela pesedistă a Ordonanţei 13, odată calmată furia şi foamea opiniei publice orientată obsesiv asupra nefericitei iluzii creată de Ordonanţa 13-14, observ cum atenţia întregii Românii este dirijată acum spre o altă petardă lacrimogenă al cărei fum ne va intra în ochi şi în minte şi ne va ţine ocupaţi ceva vreme de acum înainte- Referendumul anticorupţie.

Însă, pentru că tot veni vorba despre apropiatul Referendum oferit românilor ca un cubuleţ de zahăr care să mai îndulcească din amarul realităţii în care trăim de atâta vreme, în final, eu aş avea o umilă, dar esenţială întrebare:

Cum a citit domnul preşedinte Klaus Iohannis proiectul de buget pe anul 2017 şi pentru ce a avut nevoie de termen prelungit de gândire pasivă în acest caz, în măsura în care OUG 9 a scăpat vederii şi vigilenţei prezidenţiale, chestiune care, în opinia mea, ar fi putut genera şi răspunsul unei concluzii naţionale asupra retorismului întrebării despre necesitatea de a continua sau nu lupta împotriva marii corupţii din România?!

 

Related posts

Surprizele Orientului Mijlociu

Fabrica de Preşedinţi

Schimbarea la faţă a României