EDITORIALS IN ROMANIAN

Partid, caut lider şi direcţie

În ultima vreme, majoritatea dezbaterilor de presă şi televiziune au avut ca subiect ţintă faptele şi isprăvile noii formaţiuni ajunse la putere, cea a social-democraţilor, spaţiul virtual, dar şi cel mental al societăţii civile fiind ocupat şi orientat preponderant spre o singură parte a politicii.

Este de la sine înţeles că oamenii sunt preocupaţi în majoritatea cazurilor şi timpului de ceea ce pare a fi singura sursă a neajunsurilor pe care le întâmpinăm ca indivizi şi ca ţară şi spre ceea ce se numeşte în termeni oficiali puterea politică activă a statului, tradusă prin acea formaţiune politică care a câştigat alegerile şi care şi-a instalat dominanta în Parlament, alcătuindu-şi un Guvern mai mult sau mai puţin de o culoare pură politic.

Însă, dincolo de aspectele politicii de guvernare care ne privesc într-adevăr pe toţi şi modul în care sunt făcute jocurile în cadrul partidului aflat la putere, trebuie să ne reamintim, ca o necesitate imperioasă, că ţara, statul şi cetăţenii lui nu sunt conduşi de către un monilit de putere unicolor, univoc, lipsit şi izolat total de acea contrapondere politică care generează pluripartitismul şi defineşte trăsăturile oricărui stat democratic din lume.

Pentru că, nu-i aşa, orice regim democratic este reprezentat de o axă politică cu două capete de forţă echidistante şi aflate nu într-un continuu conflict în lupta pentru putere, ci în căutarea şi în găsirea unui echilibru care să asigure stabilitatea şi prosperitatea naţionale şi respectarea principiilor statului de drept, elemente care definesc democraţiile moderne- Puterea şi Opoziţia.

În România postdecembristă, politica s-a divizat şi a fost mereu împărţită (sau s-a încercat a fi) într-o paletă doctrinară şi cromatică, care a dat startul la un adevărat maraton spre aceasta, generând sprinturi de forţă între partidele aflate în competiţie.

După mai bine de o jumătate de secol de dictatură a partidului unic şi aproape două sute de ani de la primele momente în care România intra în rândul ţărilor emancipate politic, făcând primul pas în acest sens prin înfiinţarea oficială a Partidului Naţional Liberal (1875) ca o expresie a alinierii la viziunile şi tendinţele unei Europe moderne, în România anilor ’90, una dintre cele mai mari şi covârşitoare dificultăţi de care ne-am lovit cu toţii din acel moment încoace a fost şi a rămas aceea a definirii noastre ca mentalitate şi trăsături politice de ţară şi cetăţeneşti în ceea ce priveşte aderarea şi incluziunea individuală şi naţională în doctrinele devenite simboluri şi forţe de reprezentare naţională în noua Românie.

Unul dintre multele partide care au luat naştere în zorii democraţiei noastre actuale a fost Partidul Naţional Liberal.

În mod normal, oricine vorbeşte despre liberalism în România, indiferent de momentul temporal şi de conjuncturile istorice şi politice în care acesta a fost activ şi prezent, are tendinţa de a pune accentul pe renaşterea acestei formaţiuni politice şi nu pe naşterea acesteia, ţinând cont de longevitatea istorică a doctrinei liberale româneşti şi de persuasiunea obsesivă făcută în cei 27 de ani de reafirmare şi adjudecare liberală asupra acestui trecut istoric glorios.

Însă, din punctul meu de vedere, liberalismul postdecembrist şi liberalismul tradiţional român, cel al lui Mazar Paşa şi al  Brătienilor, nu au ca punct comun de vedere decât acel element istoric, invocativ şi decorativ care nu poate amalgama şi ridica la rang de partid cu tradiţii şi argumente solide actualul PNL.

De-a lungul celor 27 de ani de revenire, PNL a rămas un partid ale cărui importanţă, direcţie şi coerenţă nu au avut prea mult de-a face cu adevărata ideologie şi doctrină, care definesc liberalismul fundamental în orice stat modern şi democrat din lume.

La urma urmei, o ideologie, oricât ar fi ea de bună, este nulă, atât timp cât nu este aplicată şi adaptată vremurilor în care partidul ce o reprezintă fiinţează.

Într-o scurtă trecere în revistă, actualul PNL a avut şi continuă să aibă un traseu extrem de sinuos. Mult prea incert din perspectiva modului în care liderii care s-au succedat la şefia acestui partid în ultimii douăzeci şi ceva de ani au făcut din doctrina liberală un teren de luptă intestină pentru putere şi din tradiţia istorică liberală o monedă de schimb în baza căreia au negociat  neîntrerupt şi total lipsit de scrupule sau eleganţă prezenţa liberală la masa învingătorilor. Indiferent care a fost partidul care a obţinut puterea şi care a ţinut frâiele statului şi poziţia dominantă într-un moment sau altul de-a lungul celor 27 de ani.

Pentru liberalii postdecembrişti, nu ideologia şi interesele electoratului român sau măcar cele ale părţii liberale a acestuia au fost elementele precumpănitoare în alegerea momentului şi poziţiei în marele tablou politic, ci nevoia de castă şi invocarea continuă a unei tradiţii istorice devenite perimate şi inutile într-o ţară cu o societate civilă dezabuzată de adevăratele sensuri şi motivări doctrinare ale oricărui partid aflat în jocul puterii şi cu atât mai mult ale celui liberal aflat în permanenţă într-o zonă de orb a politicii.

Astfel, PNL nu a reuşit niciodată în toţi aceşti ani de alegeri libere şi democratice, prin indiferent ce combinaţii şi scheme politice a înţeles să folosească, să obţină puterea de sine stătătoare şi să formeze o majoritate pur liberală.

Mai mult, în toţi aceşti ani, eterica şi pretins exclusivista castă liberală a fost supusă şi a recurs la tot felul de alianţe, mezalianţe, coabitări şi fuziuni politice cotabile ca fiind complet împotriva naturii şi viziunilor tradiţional liberale. Numai şi numai din dorinţa disperată, flagrantă şi total destabilizatoare pentru românii care s-au declarat susţinători ai acestei linii politice de a mai fiinţa în lumea şi la masa puterii. Indiferent de costurile şi efectele pe termen lung.

Însă, un partid ce nu are o identitate perfect şi bine definită şi o doctrină fundamentală care să devină piatră de temelie şi regulă personală de viaţă, gândire şi acţiune, în primul rând pentru liderii acelui partid şi, pe cale de consecinţă, pentru orice aderent la acel partid, nu poate supravieţui tavălugului istoriei şi nu poate crea credibilitate, stabilitate, forţă şi susţinere în rândul simpatizanţilor lui pe termen lung.

Astfel, de-a lungul timpului, PNL s-a aflat în mai multe rânduri în situaţia de faliment politic. Fiind miraculos salvat în ultima clipă de câte un gest binevoitor din partea liderilor partidului aflat la putere care, din varii motive, unele mai mult decât evidente, cum ar fi acela al atingerii unui prag de majoritate parlamentară, altele ocultate aparent, însă extrem de transparente atunci când a venit vorba de poziţionarea liderilor liberali în diverse cabinete guvernamentale, au menţinut PNL-ul în viaţă într-un mod cu totul artificial şi mereu supus ameninţării cu definitivarea ruinei.

Efect care nu a întârziat să apară atunci când cel de-al şaselea preşedinte al PNL, Crin Antonescu, a ieşit brusc şi misterios de pe scena politicii româneşti, ieşire care a creat un vacuum letal în interiorul şubrezitului şi subzistentului liberalism. Un vid care a antrenat destrămarea şi ruinarea efectivă a ceea ce a fost şi a pretins că este PNL-ul în ultimii zeci de ani.

De altfel, aş nota o nefastă similitudine dintre PNL-ul contemporan şi cel de acum o sută de ani. PNL de atunci a murit odată cu Ionel I. C. Brătianu, moment după care liberalii s-au ocupat de distribuţii în rolul de preşedinte PNL. În vremurile noastre, PNL a murit odată cu Crin Antonescu.

De patru ani, PNL-ul a intrat în linia dreapta a ieşirii din istoria politică românească printr-o evidentă şi alarmantă destructurare pornită chiar din sânul formaţiunii liberale ajunsă în acel punct de masă critică în care şefia partidului a luat forme şi sensuri caricaturale, jenante şi complet golite de acea forţă şi credibilitate pe care un leadership le aduce în sprijinul capitalului social şi politic al oricărui partid.

Dacă social-democraţii români pot fi caracterizaţi ca o frăţie în care jocurile pentru deţinerea puterii lovesc de multe ori în însăşi inima acesteia- liderul aflat oficial în fruntea partidului- diseminând-o şi creând adevărate falange de luptă ce se ciocnesc între ele în cadrul partidului, dar menţinând la exterior o unitate de direcţie şi viziune în faţa alegătorului şi a oponentului politic, în cazul liberalilor, loviturile în temelia partidului şi în stabilitatea lui politică în sânul clasei politice şi în imaginea proiectată în alegător vin dintr-o continuă slăbire a consistenţei de forţă a partidului generată de înşişi liderii liberali prin felul în care aceştia au înţeles şi înţeleg să mute centrul de greutate şi stabilitate al partidului după felul în care bate vântul intereselor personale ale fiecăruia dintre ei.

Iar cel mai sugestiv exemplu în acest sens este cel al ultimelor alegeri parlamentare. Cele din iarna anului trecut. Când PNL-ul, deşi aflat în pragul colapsului, într-o vădită criză de imagine a leadershipului şi a mesajului credibil şi sustenabil pentru electorat şi pentru salvarea la limită din faţa dezastrului final care ameninţa în mod evident întreaga dreaptă românească în frunte cu înşişi liberalii, a găsit de cuviinţă să îşi risipească şi să îşi irosească ultimele forţe şi ultima resursă şi credit electorale proiectând întreaga campanie electorală pe o penibilă şi păguboasă, ambiguă şi volatilă adjudecare cu USR-ul a lui Dacian Cioloş, prim-ministrul tehnocrat.

Dar, cum, necum, liberalii au reuşit şi de data aceasta să îşi găsească un locşor călduţ în actuala legislatură parlamentară.

Teoretic vorbind, liberalii alcătuiesc azi o parte a cvasiinexistentei opoziţii parlamentare.

Practic, liberalii (atâţia cât mai sunt ei şi sub orice siglă sau culoare politice s-ar mai afla în prezent) nu doar că nu reuşesc să se adune şi să creeze măcar un minuscul punct de sprijin pentru ceea ce a mai rămas din actuala dreaptă politică românească, ci, în continuare, par să opteze pentru cele mai năstruşnice şi demolatoare soluţii. Cum ar fi cea anunţată de curând de Raluca Turcan, noul preşedinte interimar al PNL, de a fuziona cu USR-ul.

Fapt care, după opinia mea, ar duce la o stingere definitivă a credibilităţii şi opţiunii liberale pentru electoratul din România.

Şi tot ei, liberalii, printr-o mutaţie şi dibăcie tipice doar lor, extrem de bine cultivate şi întreţinute de-a lungul timpului, au reuşit să se atârne iară la căruţa puterii prin cameleonicul şi longevivul Călin Popescu Tăriceanu, transformat în câteva luni în liderul unei alte găselniţe din vechea, însă eficienta bucătărie ad-hoc de natură liberală- ALDE.

Dar, ALDE, ca şi Călin Popescu Tarinceanu, aparent şi momentan, nu mai au niciun fel de legătură sau comuniune de interese cu Cenuşăreasa tradiţional istorică liberală- PNL- rămasă în umbră, în anemiata şi invizibila opoziţie parlamentară.

Actualul PNL este în căutare de lider.

Iar până când îl va găsi pe acela care să îi ofere atingerea magică a reînvierii şi relansării într-o adevărată formă de partid politic de dreapta cu capacitatea de a restructura şi a redefini de sine stătător această parte a politicii româneşti, liberalismul român rămâne una dintre cele mai mari decepţii şi incertitudini politice moderne postdecembriste.

Related posts

O nouă cruciadă politică

Cine va raspunde?…

Ipocrizie