22.3 C
Bucharest
September 29, 2020
EDITORIALS IN ROMANIAN

Profesioniştii

Privesc de ani de zile cum identitatea noastră socială poartă invariabil şi  întotdeauna un ”-ist” în coadă.

La fel, privesc de ani de zile, cum campaniile electorale şi discursurile politice se grefează pe ideea de unitate, de dialog şi de pereche fericită şi înfloritoare pe care politicul o formează cu socialul. Adică cu mine, cu tine, cu noi, toţi cei aflaţi în afara membershipului politic.

Aud cum diverşi politicieni, indiferent de formaţiunea pe care zic că o reprezintă, ne invită să nu mai fim atât de separaţi şi de recalcitranţi.

Nici între noi şi nici între noi cu ei, politicienii. Şi, evident, în toate aceste discursuri, pentru vina de a fi atât de străini unii cu ceilalţi, ni se aduc în faţă drept vinovaţi alţi politicieni care ne-au înstrăinat şi segregat, ca mai apoi, alţii, tot dintre ei, să apară şi să se propună în rolul de întemeietori ai socialului românesc unitar şi puternic. Iar asta ciclic, cu fiecare campanie şi schimbare de putere.

Cu toate acestea, de la un ciclu la altul, nimic nu se schimbă în bine. Separarea se adânceşte, în timp ce identitatea noastră ca cetăţeni, parte a societăţii şi a statului, ne este dată aproape exclusiv în funcţie de orientările şi poziţia pe care le avem privind o parte politică sau alta.

Există foarte multă izolare în România.

Politicul se consideră şi se manifestă ca o castă şi un cerc absolut intangibil.

Socialul este segregat, porţionat drastic în categorii fără nicio identitate bine şi corect definită şi fără nicio punte reală între ele. Iar singura legătură dintre politic şi social este una bazată în special pe conflict. De la cele mai banale până la cele mai importante aspecte ale vieţii noastre, totul derivă dintr-un conflict permanent între noi şi politicieni.

Atât de clamatul dialog şi comunicare la care orice politician face apel şi le pune în capul listei de promisiuni şi ”to do-uri”, în realitate, nu există.

Politicienii ţin mâinile larg deschise şi zâmbesc de pe bannerele care promit unitatea absolută şi paradisiacă între noi şi ei. Vorbesc mult şi des la televizor şi pe facebook. Doar! Organizează evenimente adresate efectivelor de partid şi, la nevoie, ca semn suprem al deschiderii şi toleranţei, iniţiază dezbateri la care participanţii sunt aceleaşi figuri privilegiate ale cercului din proximitatea şi serviciul politicianului. Manifestări care au loc în clădiri în care, pentru a intra, îţi trebuie legitimaţie, relaţii şi pile. Şi…cam la asta se rezumă interacţiunea politicului cu noi, cu oamenii din această ţară.

Altminteri, oamenii noştri politici nu merg pe jos printre oameni, nu merg cu mijloacele de transport în comun, nu merg în piaţă să-şi facă cumpărăturile sau în orice alt loc şi mod public ca oricare dintre noi. Iar când o fac, se întâmplă să fie însoţiţi de echipa de campanie şi de un şir nesfârşit de presă pentru a imortaliza momentul.

Astea da spontaneitate şi dorinţă de interacţiune cu publicul!

Iar noi, oamenii, vorbim. Că doar atât ne-a mai rămas de făcut în ceea ce priveşte politicul.

Vorbim între noi şi de cele mai multe ori o facem în conflict. Cel care se naşte inerent prin incapacitatea noastră de a ne delimita de politicienii despre care facem vorbire. Umplem pereţii facebookului şi, din ce în ce mai des în ultima vreme, ieşim la proteste. Ele au ajuns forma maximă şi extremă de manifestare a noastră, care la bază are evident tot conflictul şi care, în ciuda oricăror aparenţe (şi ele din ce în ce mai puţin păstrate de către un politic devenit făţiş dezinteresat şi plictisit de ele), reprezintă doar o comunicare închisă, unilaterală şi, ca atare, ineficientă şi inutilă în final pentru noi. Pot spune chiar defavorabilă, pentru că am devenit tot mai înstrăinaţi şi mai slăbiţi de războiul dintre ei cu ei şi dintre noi cu noi.

Iar politicului îi merge de minune în paralel cu chestia asta, crescând mai abitir ca Făt-Frumos şi devenind la fel de intangibil… tot ca Făt-Frumos.

Bineînţeles, există şi un motiv mai mult decât vădit pentru care politicul nu va dori niciodată să se întâmple ceea ce doar afirmă în discursurile sale şi care ar trebui să se întâmple fiind chiar raţiunea existenţei politicii.

Un social puternic va fi mereu cel care, prin puterea sa, va putea să amendeze şi să oblige politicul la a face ceea ce trebuie pentru social, nu doar pentru politic.

Pentru că, în politica practică, adversarul tău nu este un alt politician, ci socialul. Paradoxal. Din acest punct de vedere, aş spune că politica românească excelează, ajungând la nivel de artă.

Prin ceea ce fac, am aproape zilnic  ocazia să întâlnesc oameni nemulţumiţi, doritori să îşi comunice nevoile şi părerile în aşa fel încât ele să fie cu adevărat ascultate. Oameni lipsiţi de instrumentul lor social de exprimare şi aflaţi în incapacitatea de a se manifesta în faţa unui politic care ar trebui să fie capabil şi mai ales dispus să ofere un feedback şi o reacţie de materializare.

Politicul ne poate accesa oricând vrea el pe noi. Noi, în schimb, nu invers. Iar dacă în final acest contact se produce, dincolo de exigenţele de protocol şi numeroasele bariere, intervine propria noastră slăbiciune creată de separarea în care trăim şi de exagerarea prin care privim politicul. Vrem şi avem nevoie ca opiniile şi nevoile să ne fie ascultate şi respectate de politic. Dar, în acelaşi timp, ne este frică de această legătură, pe care o privim ca pe o contaminare în urma căreia ne pierdem şi ultima fărâmă de identitate, respect şi credibilitate.

Socialul are nevoie să fie ghidat. Şi socialul are nevoie să fie ghidat, alimentat corect şi întreţinut şi altfel decât negativ sau prin politic ori entităţi aparent civile, dar arondate politicului.

Însă în ţara noastră, sunt oameni care se feresc ca de molimă de orice contact cu politicul. Deşi, marea majoritate a acestora sunt oameni care excelează în domeniul lor profesional şi pot avea contribuţii valoroase şi absolut necesare pentru noi toţi, dar care se ţin departe de orice asemenea legătură. Chiar dacă ea nu presupune ”convertire” politică, ci un contact de pe poziţii neutre. Pentru că, automat, asta ar însemna o etichetare negativă. Identificarea cu un segment faţă de care încrederea este un concept total străin. Iar asta ar duce nemijlocit la pierderea credibilităţii şi nu doar a celei profesionale.

Unii dintre ei sunt cei care pot crea puntea şi diminua cu adevărat prăpastia şi conflictul dintre social şi politic. Ei ne pot ajuta pe noi, cetăţenii, nu doar să ne conturăm adevărata identitate socială, dar mai ales să o şi reprezentăm eficace şi ţintit în faţa politicului. Aşa cum pot ajuta şi politicul să înţeleagă că, dincolo de eterna si general valabila  condiţionare a carnetului de membru şi încolonarea într-un regiment cu o culoare anume şi un semn grafic, cetăţenii pot şi trebuie să fie contributori activi la viaţa statului.

Aceşti ”EI” sunt oameni care, indiferent cum îşi spun, sunt formatori în toate domeniile şi aspectele ce privesc activitatea noastră de zi cu zi. Viaţa noastră, trăirile noastre, ideile noastre, dorinţele noastre şi, mai ales, neputinţele şi temerile noastre.

Aceşti oameni reprezintă un segment profesional relativ nou apărut în România, însă unul extrem de valoros cu rezultate excepţionale atestate în alte ţări de la care am împrumutat evident şi noi această valoare. Iar plus valoarea pe care o au aceşti oameni inclusă în valoarea profesională pe care o avem cu toţii este aceea de a fi parcurs deja un drum prin instruirea care le permite să mânuiască mecanisme şi concepte de care ne lovim la tot pasul şi în fiecare dintre activităţile noastre la toate nivelurile statului, dar despre care se vorbeşte prea puţin.

În momentul de faţă, aceşti oameni sunt cunoscuţi ca fiind traineri, coaches, mentori, etc., etc. şi au fost asimilaţi până acum la noi cu şi în zone cheie ale societăţii, cum sunt business-ul, educaţia, managementul de orice gen, wellness-ul. Dar nicidecum în politică. Şi, îndeosebi, nicidecum ca instrumente şi căi de acordare a socialului cu politicul şi invers.

Ceea ce am încercat să spun în acest editorial este faptul că România a parcurs un drum foarte lung în ultimii zeci de ani pentru a ajunge în zona lumii civilizate şi că eforturile acestea nu au fost făcute în marea parte a timpului de către politic. Dimpotrivă. Politicul a fost o frână şi un obstacol în calea bunului renume şi imagine de bine a României în lume.

Însă oamenii simpli care sunt în afara politicului au făcut posibilă absorbţia din lumea civilizată în ţara noastră a unui grad de învăţare, pregătire, armonizare şi excelenţă de cele mai multe ori.

În schimb, politicul a folosit de fiecare dată acest rezervor pentru a-şi crea credite în faţa politicului din alte ţări prin această performanţă realizată cu mare efort, cu îngrădiri şi umilinţe din partea nimănui altcuiva decât a politicului.

Şi doresc să pun accentul în final pe ideea de a invita politicul să îşi arate deschiderea, venind în întâmpinarea acestor profesionişti, a oamenilor care se trudesc şi se perfecţionează zi de zi, încercând să scoată tot ce-i mai bun din uriaşa şi copleşitoarea dezamăgire socială generală, dar şi din acel valoros filon pe care încă îl  mai avem ca potenţial uman de ţară.

Iar acest apel al meu vine acum, în acest moment în care şi România, alături de toate celelalte state europene, trece prin furcile caudine ale istoriei când, încă o dată, diferenţa unei Românii armonizată şi acordată la valorile şi standardele statelor aflate pe o treaptă sau pe alta a Europei ce începe de aici înainte o pot face doar oamenii şi valoarea pe care aceştia o aduc cu ei în numele ţărilor lor şi în numele unui continent unitar, puternic şi neîmpărţit de nimeni şi de nimic.

Related posts

O paradoxala popularitate

Ce viata de parlamentar!

Suspiciuni