EDITORIALS IN ROMANIAN

UNPR Update. UNPR 2.0

O vorbă spune că totul este ciclic. Şi viaţa ne demonstrează că acest lucru este real. De ce nu ar fi el real şi perfect aplicabil şi în ce priveşte politica şi nucleul ei, partidele?

Imediat după pierderea alegerilor prezidenţiale din 2009 de către Mircea Geoană, lumea politică românească a experimentat un fenomen aparte: transformarea migraţiei politice în instrument oficial de dobândire, control şi manifestare a puterii dintr-o poziţie la prima vedere inferioară.

Mai precis, chiar în zilele imediat următoare pierderii alegerilor de către liderul PSD, a început o dezertare surprinzătoare şi hotărâtă a unor figuri  pesediste către ceva ce se anunţa a fi un nou partid.

Demerat ca un alt fenomen din categoria permutărilor politice, neluat prea mult în calcul de către o mare parte a opiniei publice, preocupată mai mult de glumele şi analizele postelectorale, migraţia de sorginte iniţial parlamentară s-a transformat repede într-o hemorgie, conducând în doar 5 luni la înfiinţarea cu acte în regulă şi lansarea a ceea ce UNPR a urmat să fie.

La acea vreme, toţi cei care au plecat din PSD către UNPR au motivat dezamăgirea pe fondul pierderii alegerilor, leadership-ului disfuncţional sau autoritar şi dorinţa de a se înregimenta într-un proiect politic cu mult mai bun şi mai oportun pentru ţară. Iar dacă la pesedişti era de înţeles că nu e comod să stai în Opoziţie, ce motivaţie au avut cei care au plecat din PDL-ul aflat la putere în UNPR-ul încă incert? Simplu. Doar o mână de ajutor oferită de către adevăratul creator al UNPR-ului pentru ca acesta să crească până la nivelul considerat necesar operaţional.

De atunci încolo, putem spune că este istorie.

UNPR- un partid aparent fără nicio pondere şi structură teritorială majore, mergând pe sintagma de organizare ”de sus, în jos”, a demonstrat până la urmă care este utilitatea cea mai mare a instituţiei Parlamentului. Arătând cum poţi să devii, chiar şi mic fiind, cel mai important partid de pe scena politică românească, doar în câteva luni şi doar pentru ca să faci diferenţa acolo unde contează: în majoritatea parlamentară. Şi, de acolo, cu toate avantajele care decurg din aceasta.

În acel moment, exista în Parlamentul României o majoritate similară celei de acum. Cu menţiunea că, în loc de PSD, era PDL. Şi cu aceea că, pe cât de puternică şi intangibilă părea această majoritate (aşa cum şi cea de acum pare a fi) a fost nevoie doar de o operaţiune de genul UNPR pentru a destabiliza această pârghie de putere, dar şi pentru a ajunge să deţină, chiar şi dintr-o poziţie hulită şi considerată insignifiantă, adevăratul control.

UNPR, creaţie băsesciană aşa cum s-a tot vehiculat şi în final s-a declarat fără rezerve, a parcurs, până la aşa-numita sa ieşire prin fuziune cu PMP, două cicluri majore, cu acelaşi principiu: înclinarea balanţei de putere pe modelul pietricica mică răstoarnă carul mare.

Primul ciclu a fost acela din 2009 şi până în 2012. Odată cu înlăturarea prin moţiunea de cenzură a Guvernului pedelist Mihai Răzvan Ungureanu, instalarea Guvernului Ponta şi începerea perioadei useliste. O moţiune de cenzură, o instalare de nou Guvern şi de nouă putere la care cuvântul final, ca şi până atunci, l-au avut reprezentanţii UNPR din Parlament.

O perioadă de 2 ani şi ceva în care, fie şi nerecunoscută, am putea spune că PDL-ul lui Traian Băsescu şi UNPR-ul lui Gabriel Oprea, cu toate reclamările de autonomie şi identitate proprie, au funcţionat în perfectă alianţă de putere, atât la nivel executiv naţional şi teritorial, cât şi legislativ. Şi, mai ales, acolo unde a contat- în facerea şi desfacerea unei puteri care, uşor, uşor, trebuia să dea aparenţa unei apuneri, lăsând în loc, prin rocadă, următoarelor avataruri şi, evident, celor care aveau să preia puterea în mod previzibil prin alegerile locale şi parlamentare din 2012.

Avataruri care nu au întârziat să apară, în ”persoana” uniunii contra naturii dintre PSD-ul de stânga şi PNL-ul de dreapta. Uniţi în faţa pericolului numit Traian Băsescu, aflat pe ultima sută de metri a ultimului său mandat, şi a PDL-ului, care, între noi fie vorba, era din ce în ce mai clar că îşi atinsese termenul de expirare.

Astfel, din 2012 şi până după câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Klaus Iohannis, UNPR a parcurs acelaşi ciclu de funcţiune şi utilitate. Doar că, de data aceasta, partenerii săi oficiali s-au numit altfel.

Acesta a fost anul în care UNPR s-a şi legitimat prin participarea la alegerile locale şi parlamentare. Chiar dacă nu ca partid de sine stătător, ci membru al unei alianţe. În rest, funcţionalitatea UNPR-ului a rămas aceeaşi, continuând să facă acelaşi lucru, doar că…având alţi parteneri.

Toată lumea ştie că, odată cu retragerea lui Gabriel Oprea din funcţiile publice şi politice, UNPR-ul- partidul-om- a devenit, asemenea PDL-ului, o infrastructură casabilă sau transferabilă. Ceea ce s-a şi produs în final. Dacă PDL-ul a fuzionat cu PNL-ul, UNPR-ul a făcut acelaşi lucru cu un alt partid-om: PMP-ul lui Traian Băsescu. Unii au spus atunci că partidul a revenit la patria mamă sau, mai precis, la tată. Alţii l-au considerat clasat şi şi-au văzut în continuare de treabă, fiind cu mult mai importantă urmărirea traiectoriei a din ce în ce mai puternicului PSD, care, la o primă vedere, pare că a înghiţit totul: şi partide, şi orice minoritate şi majoritate posibile şi orice tendinţă de a îi face opoziţie.

Apoi, însă…când toată ţara ”ardea” de focul Ordonanţei 13, Traian Băsescu anunţa sec şi modest pe pagina de Facebook, taman în toiul frământării populare, că şi-a îndeplinit misiunea. A dus PMP-ul în Parlament. Şi că lasă loc altcuiva la conducere. Un altcineva care nici acum, când totuşi a trecut o perioadă inadmisibil de mare pentru vacantarea unui loc de lider al unui partid, cu atât mai mult cu cât este şi parlamentar, nu a apărut. Mai mult, sciziunile interne sunt din ce în ce mai pregnante, motivul real pentru ele fiind cu totul altul decât se speculează în piaţă.

Între timp, în presă, au părut ecouri vagi cum că niscaiva membri UNPR contestă fuziunea partidului cu PMP-ul. Natural, s-ar zice. Orice asemenea act se lasă întotdeauna şi cu nemulţumiri, cu contestări. Uitaţi-va la nemulţumirile pedeliştilor şi peneliştilor.

Apoi, recunosc, când eu personal am avut primul semnal serios al relansării UNPR ca partid în sine, nerecunoscând fuziunea cu PMP-ul, am considerat că e o glumă proastă şi o încercare de reanimare a unui cadavru în plină descompunere. Dar, trecând peste prima impresie, mi-am dat seama că ”relansarea” UNPR-ului sau, mai bine şi mai corect spus, reactivarea lui politică la nivel vizibil este departe de a fi o fumigenă.

Începutul lunii aprilie a însemnat şi primul pas public în forţă al UNPR-ului, printr-o conferinţă naţională care a stabilit noua conducere şi formă. Doar un prim pas, se înţelege. Metoda de funcţionare este aceeaşi. Prea multe nu s-au schimbat.

Dar mai important este: De ce acum şi ce urmează?

Şi ne întoarcem…ciclic..de unde am plecat. Aşa cum spuneam, situaţiile sunt aceleaşi, unele personaje (nu prea multe!) diferă.

Iar personajul care nu diferă şi contează de fapt a devenit o nouă ţintă alături de multele alte ţinte de pe micile ecrane. Oare de ce?

Related posts

Cel mai batran dintre apostoli

Crin Antonescu- Misterul abdicării unui preşedinte anunţat

Viitorul Romaniei incepe in scoala