18.3 C
Bucharest
September 25, 2021
EDITORIALS IN ROMANIAN

Revoluţia socială- Revoluţia conştiinţei

“….neamul vlahilor este cu totul necredincios şi stricat… nu are credinţă dreaptă nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de împărat, nici faţă de rudă sau de prieten….umblă pe toţi să-i înşele şi minte straşnic şi fură mult..jurându-se zilnic cu jurăminte preaînfricoşate faţă de prietenii săi şi călcându-şi uşor [jurămintele] şi făcând şi frăţii de cruce şi cumetrii şi închipuindu-şi că prin acestea va înşela pe cei simpli şi deoarece n-a păstrat niciodată credinţa faţă de cineva”- Cronicarul thessaliot Kekaumenos sec.XI.

 

Cam aşa arătau acum mai bine de 9 secole impresiile cronicarilor Imperiului Bizantin despre dacii şi valahii balcanici, aflaţi la acea vreme sub stăpânirea directă a unuia dintre cei mai mari coloşi de putere ce a pierit înghiţit de negura timpurilor şi a istoriei.

Mereu am spus că istoria reprezintă o chestiune de percepţie subiectivă a unor evenimente, oameni sau timpuri, trecute prin filtrul unor martori contemporani cu acestea, oameni şi ei la rândul lor, supuşi vremurilor şi influenţelor acelor timpuri.

Acum, în secolul al XXI-lea, aprecierile unor cronicari care au trăit cu sute de ani înainte pot părea total subiective şi neprietenoase faţă de strămoşii noştri consideraţi de altfel de alţi cronicari, contemporani cu aceia, “…un neam viteaz în ale războiului…”.

Dar, oare, atunci, ca şi acum, totul a depins doar de simpatiile sau antipatiile pe care alte neamuri le-au avut faţă de noi, ca neam, ca oameni, ca prezenţe într-un spaţiu sau altul temporal, geografic, social şi politic?

Eu sunt româncă şi sunt contemporană cu acest secol şi cu actuala Românie. Cea din secolul XXI. Am tranzitat pragul secolului XX şi am intrat în cel de-al XXI-lea într-o perioadă de viaţă în care pot spune că maturitatea mi-a fost la îndemână pentru a observa cu atenţie şi un minimum de subiectivism vremurile şi felul în care ţara în care trăiesc şi oamenii care o alcătuiesc au reuşit sau nu să schimbe ceva din rău în bine, din mai puţin în mai mult.

Iar azi, în anul 2017, la distanţă de peste 27 de ani de momentul în care în România a avut loc cea mai mare revoluţie politico-socială din ultima jumătate de secol, stau şi mă întreb de foarte multe ori dacă neamul din care fac parte prin naştere a suferit cu adevărat o mare şi importantă schimbare în bine.

În ultimii 28 de ani, am trăit aprope zi de zi, aşa cum sunt sigură că au făcut-o şi o fac milioane de alţi români, cu sentimentul că lucrurile nu merg aşa cum trebuie şi că ceva este fundamental greşit în ADN-ul poporului din care mă trag.

Pentru că, zi de zi, de peste 28 de ani, văd tot mai multă disoluţie, nemulţumire, minciună, superficialitate, hoţie, o proliferare îngrijorătoare, exponenţială a lucrului rău făcut sau nefăcut, o tendinţă comună aberantă spre defăimare şi distrugerea ultimelor rămăşiţe ale valorilor morale, culturale şi tradiţionale ale acestui popor.

Ne-am revoltat în ’89 şi, de atunci încoace, am rămas cuplaţi la această eternă revoltă fără scop şi cu o cauză variabilă care a devenit între timp un laitmotiv pentru orice începe cu anti şi se termină cu politic.

Suntem mai proeuropeni, mai proamericani, mai provestici, mai prowellness, mai prohappiness, mai provegan, mai prodreapta sau prostânga, mai proschengen, mai proeuro şi mai proorice nu este al nostru şi ni se pare mai interesant sau mai demn de luat în considerare pentru că vine din ţări şi civilizaţii mai progresiste şi mai puţin autohtone.

Suntem mai mult din orice şi mai puţin din noi. Dar, cine suntem şi cum suntem noi, de fapt?

A fost oare suficient ca alţii să ne dea un impuls spre libertate şi să scuture de pe noi colbul unor decenii de dictatură, oprimare şi îndobitocire ca să putem deveni mai români, mai patrioţi şi mai conştienţi de ce şi cine suntem cu adevărat?

Poate că prea multă libertate, după decenii de temniţă morală şi mentală, ne-a făcut mai rău decât mai bine. Aşa cum unui copil prea multă libertate lăsată la îndemână îl poate transforma într-o victimă în loc de erou, prin simpla incapacitate a acestuia de a înţelege adevăratul sens al libertăţii, binelui şi pozitivităţii pe care acestea i le conferă lui înşuşi şi celorlalţi cu care interacţionează şi va interacţiona de-a lungul vieţii.

Suntem liberi. Dar oare suntem şi înţelepţi?

Cum spuneam, nu ştiu răspunsul efectiv, gregar la aceaste dileme care ne macină identitatea naţională de sute de ani. Dar ştiu că România de azi nu este acea Românie pe care am sperat-o şi la care am visat în zorii acelor ani de după pretinsa revoluţie din ’89.

Se spune că schimbarea unui om vine din conştiinţă. Din acea trezire la o realitate care, că place sau nu, este singura variantă posibilă de adevăr.

Însă, mie îmi pare că acea trezire care trebuia să ni se fi întâmplat este departe de a exista în realitatea în care trăim şi în care ne mişcăm fizic, social, uman.

Am convertit această realitate într-o singură variantă posibilă. Aceea a revoltei continue împotriva a tot ceea ce este politic.

Transferul de conştiinţă s-a produs pe fondul revoltei acumulată în zeci de ani de comunism, a dospit şi a dat pe-afară şi continuă să o facă sistematic de peste douăzeci de ani, canalizată şi bine dirijată de către orice atribut al modernismului occidental pe care cu greu l-am dobândit şi pe care abia dacă îl înţelegem în vreun  fel, defulată pe un unic şi păgubos canal personal şi naţional- cel politic.

E tot un vaiet, o jale şi o furie la adresa clasei politice din ultimii 28 de ani. Am scăpat de Ceauşescu ca să ne plângem mai abitir, zi de zi, ceas de ceas, ani la rândul, de Iliescu, Băsescu, Constantinescu, Iohannis, Ponta, Năstase, Dragnea, Tăriceanu şi tot ceea ce derivă din aceştia până la a noua spiţă politică.

Nu trecem bine de un scandal mediatic titrat cu litere de-o schioapă şi prezentat la prima oră  a dimineţii sau în ceas târziu de noapte ca fiind bombă, cataclism, lovitură de ciocan năucitoare ca să sărim mai agresiv şi mai isteric ca mai înainte la orice jugulară aflată la îndemână. Fie că este vorba de cea a celor din proximitatea noastră sau una pur virtuală expusă şi dezgolită hâd şi compulsiv pe tarabele televizoarelor, calculatoarelor sau prin pieţe şi străzi.

Ne înfurie la culme simpla pronunţie a cuvintelor de genul “politician”, “politic”, “binom”, “sistem”, “structuri”, “baroni”, etc., aducându-ne la un paroxism nervos ce ne macină violent sau lent (nu mai contează), însă, cert o face într-un ritm în care, peste doar câteva generaţii de la noi încolo vom asista la mai mult spaţiu naţional acordat puşcăriilor, azilelor şi spitalelor decât şcolilor, spaţiilor de joacă şi relaxare, bunăstării şi binelui naţional.

Din principiu, am devenit alergici până la sufocare şi la pierderea oricărei urme de raţiune la tot ce înseamnă politic. Dar, oare, politicul este marele agent alergogen care ne stârneşte atâta revoltă, disconfort şi rash emoţional ca naţiune şi ca aparţinători ai ei?

Răspunsul este simplu şi poate fi regăsit în părţi ale acestui întreg numit ţară. Acasă, la muncă, pe stradă, în piaţă, la film, la restaurant, în mall, în vacanţă sau aiurea, te izbeşti la tot pasul de antimodele comportamentale care nu au nici cea mai vagă legătură de facto nici cu Liviu Dragnea şi cu felul în care acesta se defineşte din perspectivă politică, nici cu Klaus Iohannis sau oricare alt element şi entitate politice ce ar putea să devină model şi avatar naţional în materie de comportament civilizat, respect pentru aproape, consideraţie pentru om şi pentru valori umane cum sunt iubirea, grija, atenţia caldă şi dezinteresată faţă de problemele şi dorinţele celui de lângă noi, ocrotirea faţă de un copil, animal sau bătrân, atenţia şi grija faţă de natură, faţă de bunul-simţ datorat unul altuia şi tuturor în măsura în care asta am vrea sau pretindem de la ceilalţi.

Le cerem politicienilor să fie corecţi, cinstiţi, demni, eleganţi, binevoitori, receptivi şi atenţi la nevoile noastre. Le cerem să nu ne mintă şi să nu ne umilească pentru că suntem oameni şi, secole de-a rândul, generaţii de oameni înaintea noastră au luptat pentru nişte drepturi fundamentale umane pe care alte naţiuni, civilizate între timp cu mult înaintea noastră, au înţeles să le transpună în Carte şi Constituţii şi să le facă pietre de temelie ale statelor în care trăiesc. Nu doar formal şi politicianist sau filosofic, ci practic, prin tot ceea ce defineşte viaţa de zi cu zi a fiecărui om în parte.

Însă, să nu uităm, politicul nu este decât o reflexie a ceea ce socialul reprezintă. Politicienii nu sunt decât produsul şi suma exponenţială ale neamului din care se trag şi pe care îl reprezintă.

Aşadar, unde începe adevărata revoluţie politică şi marea schimbare la interior, nu doar la faţă, a acestui element al orânduirii statale?

Eu cred că ne-a scăpat ceva fundamental în ’89. Anume, faptul că adevărata şi cea mai importantă şi urgentă revoluţie ar fi trebuit să fie cea a conştiinţei sociale care, în final, să se transforme, firesc şi pozitiv, într-o mare şi sfântă şi de binefăcătoare revoluţie politică românească.

“Aşadar, să nu ne mai facem inima rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân’acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetură frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda;  încă nu ştie de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni… Fript cu lapte, suflă şi ‘n brânză. N’a ajuns să cumpănească bine ceea ce i se pune împotrivă; şi astfel încă nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta şi să dispună apoi de ‘ntregul de ea – precum e drept şi precum are să şi fie odată.”- Caragiale către Vlahuţă, scrisoare din 1894.

Related posts

Noul rasism

UNPR nu e mort. UNPR se transformă

1 Februarie. Continuarea boicotului?