EDITORIALS IN ROMANIAN

Lecţie politică

După o perioadă de activitate relativ neînsemnată ca importanţă atât pe plan intern cât şi pe cel extern, vizita preşedintelui Klaus Iohannis în SUA poate fi tradusă nu doar ca un eveniment istoric, ci şi ca un succes total ce marchează începutul unei reconfigurări şi repoziţionări ale României de pe alte coordonate în raporturile internaţionale.

Este, trebuie s-o recunoaştem, o revenire în forţă a preşedintelui Iohannis. Una care îl plasează pe acesta într-o poziţie cu totul nouă şi indiscutabil favorabilă. Mai ales în relaţiile pe care instituţia Preşedinţiei române le are la interior cu întreg spectrul politic.

De ce încep prin a sublinia această reîntărire a forţei şi poziţiei preşedintelui Iohannis în primul rând faţă de clasa politică românească şi de tot ce decurge din acţiunile acesteia? În special în ultimele şase luni de când regimul de la Bucureşti a căpătat un nou sens şi o altă orientare.

Pentru că, dincolo de primirea excepţională pe care preşedintele Iohannis a avut-o la Casa Albă, dincolo de excelentul dialog care s-a creat între preşedintele american şi cel român, dincolo de indubitabila relaxare şi fluenţă pe care le-a vădit Klaus Iohannis atât în atitudine, cât mai ales în discursul ţinut în prezenţa numărului unu al planetei, a existat un moment în care tot acest succes a fost umbrit de o expresie pe care am auzit-o pusă pe tapet de corpul de presă american atunci când jurnaliştii i-au adresat preşedintelui român întrebări legate de continuarea şi soluţionarea luptei împotriva “mlaştinii corupţiei de la Bucureşti”.

Da. Despre expresia ”mlaştina corupţiei” este vorba. O metaforă care vădeşte întru-totul percepţia opiniei publice internaţionale asupra ceea ce noi numim ”clasa politică românească”. Un epitet grav care a scăpat la traducere majorităţii presei româneşti.

Sunt ani de zile, majoritatea dintre noi am spune că sunt prea mulţi,  de când principalul punct al agendei interne şi externe a României face referire la lupta împotriva corupţiei. Şi, în acelaşi fel, sunt ani de zile de când ţara noastră se face remarcată în lume într-un mod cu totul nefavorabil referitor la aceeaşi nefericită temă a corupţiei, care a ajuns asemenea unei boli contagioase împotriva căreia s-au găsit până acum aparent multe paleative, dar niciun leac.

Aşa că, din nefericire, expresia ”mlaştină a corupţiei” nu ar trebui şi nu trebuie să reprezinte niciun motiv de mirare şi nici unul de falsă ofuscare. Şi nici măcar unul de omisiune din partea presei, care trebuie să se dovedească în final a fi imparţială în redarea corectă a informaţiei, indiferent dacă ne place sau nu cum este aceasta.

Iar problema pe care ar trebui să ne-o punem cu toţii, politicieni români şi cetateani români deopotrivă, este următoarea:

În condiţiile în care prin parteneriatele noastre avem şi îndatoriri, nu doar drepturi, cum şi cât de capabilă va fi această ”mlaştină politică românească” să le facă faţă şi să onoreze obligaţiile ce revin ţării noastre?

Pentru că o vizită ca cea de zilele trecute a preşedintelui Iohannis, ca şi întrevederile ce vor avea loc în săptămânile următoare cu preşedintele francez Emmanuel Macron şi cancelarul german Angela Merkel nu înseamnă doar întâlniri de curtoazie, născătoare de mândrii naţionale şi prilej de captare fotografică. Aşa cum preşedintele României nu înseamnă o singură persoană. El reprezintă întregul stat român cu ”mlaştina corupţiei” cu tot.

Cea care de aproape trei decenii este responsabilă în primul rând de starea naţiunii române şi de modul în care parteneriatele externe au fost puse în aplicare şi onorate.

Iar dacă ne uităm la…starea naţiunii române, cred că avem toate motivele de îngrijorare şi asupra modului în care marea parte din clasa politică românească înţelege să facă tot posibilul pentru ca ţara şi cetăţenii săi să fie parte din organismele internaţionale cele mai importante şi parteneri cu drepturi egale ale unor naţiuni care, din motive mai mult decât evidente, încă pun semnul egal între clasa noastră politică şi corupţie.

Ne-am dorit întotdeauna să fim trataţi de la egal la egal. Recunoscuţi la masa cea mare a puterilor lumii. După ani şi ani de stat la masa copiiilor sau în antecamera sălii de mese. Iar atunci când puternicii lumii ne tratează în final aşa cum ne-am dorit, cred că se impune să analizăm cu obiectivitate maximă cât de adultă şi capabilă este clasa noastră politică pentru a face faţă dineului puterii planetare?

Pentru că, atunci când luminile proiectate asupra acestei vizite se vor stinge, când preşedintele Iohannis va fi revenit la Bucureşti, viaţa politică va merge înainte. Ca şi până acum. Iar, până în acest moment, nu există niciun semn că acest mers va însemna altceva decât a însemnat în toţi aceşti ani.

A fi partener şi prieten de încredere al naţiunii americane, franceze, germane, etc. nu înseamnă doar un acord al partidelor şi preşedinţiei pentru un buget al Armatei sau un şir de declaraţii patriotarde şi proeuropene sau proamericane conforme ratingului de popularite. Ca, imediat, în secunda doi, acestea să fie contrazise de alte declaraţii sau fapte complet antagonice din partea diverselor părţi ale corpului politic român.

A fi partener şi prieten nu înseamnă un continuu film de prost gust de-a hoţii şi vardiştii, de lepădări verbale de corupţie şi un etern război dintre politică şi justiţie.

A fi partener şi prieten înseamnă în primul rând eliminarea adevăratelor, evindentelor si deja cronicizatelor motive care au generat nefericita sintagmă de ”mlaştină a corupţiei de la Bucureşti”. Eliminare! Nu cosmetizare şi nici interpretarea după bunul plac a ceea ce vine de la partenerii noştri sau a ceea ce crede in mod exclusiv, subiectiv şi aleator orice parte a politicii care se mai succede la putere că înseamnă adevărata democraţie şi aplicarea preceptelor ei în mod corect şi coerent.

De-abia atunci, vom putea spune că ne-am câştigat pe bună dreptate locul în lume. Iar un succes precum este cel al vizitei preşedintelui Iohannis la Casa Albă va putea fi nu doar menţinut, ci şi dezvoltat în folosul ţării noastre. Dar, pentru asta, pentru ca acest succes să nu fie doar unul temporar, este nevoie de asanarea definitivă şi urgentă a mlaştinii.

Ceea ce aş vrea să se înţeleagă în primul şi în primul rând este faptul că, în ceea ce priveşte parteneriatele noastre externe, nu avem de-a face cu vorbe, ci cu NECESITATEA FAPTELOR.

Un parteneriat cum este cel pe care îl avem cu NATO nu este echivalent unui program de guvernare frumos desenat şi prezentat, dar complet ireal şi imposibil de pus în practică. Nu înseamnă nici schimbari ale schimbării de la o zi la alta, ci angajamente cât se poate de clare şi ferm traduse în efecte directe si imediate atât pe plan financiar dar mai ales economic naţional.

În orice caz, putem spune că, după şase luni în care lucrurile au fost mai mult decât dezamăgitoare, dacă nu de-a dreptul îngrijorătoare, pe planul politicii interne, această nouă lecţie politică pe care România o primeşte prin intermediul preşedintelui său, cât şi cele care vor urma mie, personal, îmi deschid perspectiva unei posibile noi şi optimiste reabordări a politicii noastre interne.

 

Related posts

Cine i-a votat?

Femeile castiga teren in politica romaneasca

O intelegere geopolitica in Siria ?