18.3 C
Bucharest
September 26, 2021
EDITORIALS IN ROMANIAN

O criză cât o moţiune

Moţiunea de cenzură PSD vs. PSD a trecut.

Mai există oare cineva în ţara asta care să fi avut măcar vreo secundă cea mai vagă îndoială sau speranţă deşartă în acest sens? Sper că nu.

Sorin Grindeanu nu este genul de figură politică care să poată naşte emoţii în chestiuni de viaţă şi de moarte, atunci când este faţă în faţă cu cel care insuflă însuşi sensul vieţii din politica românească actuală- Liviu Dragnea.

După cum s-a văzut, în politică, orice este posibil şi orice este permis. Iar, în PSD, mai ales, orice este dinainte stabilit cât de posibil şi permis poate fi.

Şi asta pentru că Liviu Dragnea şi-a însuşit temeinic o lecţie care în politică există ca regulă fundamentală a reuşitei şi a supravieţuirii- nimic nu trebuie şi nu poate fi lăsat la voia întâmplării. În special atunci când e vorba de tot ceea ce îţi este aproape. Cum s-ar spune în acest caz, ţine-ţi duşmanii aproape, iar prietenii şi mai aproape.

Atât de aproape încât, în momentul introducerii unei moţiuni de cenzură împotriva propriului Guvern şi în momentul votului pentru această fantastică şi năucitoare moţiune, te plasezi pe treptele din faţa urnelor şi urmăreşti personal fiecare prieten şi duşman în parte unde şi cum va introduce biluţele şi cât de agreabilă şi ireproşabilă-i va fi atitudinea în momentul cheie.

Dar, cum toate vin şi trec în viaţa asta şi mai ales în politică, odată moţiunea trecută, ceea ce a rămas şi nu cred că poate fi trecut nici cu vederea şi nici în registrul genului de “joc politic circumstanţial” reprezintă adevărul ce a existat şi continuă să rămână dincolo de această autodecapitare făcută cu atât de ostentativ de multe  surle şi trâmbiţe.

Şi când spun surle şi trâmbiţe, ei bine, nu o spun metaforic sau retoric, ci faptic, la propriu.

Întregul spectacol de balet parlamentar care a putut fi urmărit în direct şi cu atât mai mult acea regie şi scenariul ce au creat întreaga epopee moţionară al cărei deznodământ a fost mai mult decât previzibil, deşi a fost jucat şi trucat în secvenţe care au purtat numele de negocieri cu UDMR, trădare naţională, frondă internă de partid şi boicot pe diverse nivele şi paliere ale puterii sau opoziţiei, surle şi pancarte din partea opoziţiei (vezi omul cu tulnicul de la PNL), încleştări pe viaţă şi pe moarte între premierul devenit brusc indezirabil şi rebel şi tiranicul grup anti-Grindeanu aflat în bănci, în frunte cu liderul maxim Liviu Dragnea şi voturi plasate în urne pe creditul propriei conştiinţe minoritare, alta decât cea maghiară, o conştiinţă care în final a reînviat celebrul proverb care spune că “Frica păzeşte pepenii” atestă că România a mai marcat un alt episod din interminabilul foileton politic al ultimelor decenii.

Se vorbeşte despre slăbirea majorităţii atotputernice a PSD-ului şi despre refacerea algoritmului de echilibru din cadrul legislativului român după alte criterii care să vină, măcar de data aceasta,  prin recul, în favoarea anemiatei şi palidei opoziţii de până acum.

Sunt voci ce aclamă imensul succes repurtat de liderul stângii. Dar sunt şi voci care reclamă faptul că tot acest bine al lui Liviu Dragnea curge şi converge către un rău ce, mai devreme sau mai târziu, îşi va arăta colţii şi ghearele, lovind în însăşi temelia soclului avatarului zilei- puterea îndelung urmărită, clădită şi consolidată în interiorul propriului partid.

Totuşi, întrebarea esenţială, dincolo de toată nebunia aceasta cu iz telenovelistic sau de ţară sud-americană iubitoare de lovituri de stat, drame de televiziune siropoase şi samba, rămâne una singură:

Pentru ce tot acest spectacol uriaş şi acest imens efort şi irosire de resursă de putere din partea liderului stângii în a înlătura propria creaţie de la masa păpuşilor?

Sau şi mai simplu de atât: Cine şi ce a avut de pierdut sau de câştigat din toată povestea asta?

Gestul lui Liviu Dragnea pare complet disproporţionat şi deplasat pentru cineva care are toate argumentele, pârghiile şi întreaga capacitate de a controla şi fără scenarite şi regii hiperbolizate grotesc nişte oameni şi o situaţie care, repet, nu sunt nimic altceva decât plăsmuirea propriului joc mental şi a propriei voinţe.

Spuneam, nu mai departe de săptămâna trecută, cheia de boltă a întregului mecanism politic, indiferent că este vorba despre cel ocult sau că este vorba despre eterna butaforie prezentată publicului larg prin şi mai largile interfeţe ale mass-media, se află niciunde în altă parte decât în Parlament.

Deşi momentul actual pare să indice contrariul. Pare. Pentru că povestea premierului devenit agent patogen pentru propriul organism de partid sau pentru structura de putere clădită de Liviu Dragnea nu reprezintă nimic altceva decât o altă subliniere şi mai evidentă a faptului că un Guvern şi un prim-ministru, oricât de agreate şi performante sau slabe şi nevolnice ar fi ele pentru partid, fără validarea primită din partea Parlamentului, rămân doar un trandafir la reverul unui lider şi al puterii sau un alt episod de comedie sau dramă politică din istoria unei ţări.

A fost dovedit cu vârf şi îndesat de-a lungul timpului, şi asta nu doar în România, ci în orice alt stat democratic al lumii, că, oricât de mare şi impresionantă ar fi puterea unui lider politic sau puterea unui partid într-un anumit moment sau altul, fără sprijinul şi seva care derivă din nucleul de forţă parlamentar, este doar o iluzie care se va destrăma la prima mişcare tectonică de amploare din legislativ sau la o forţă inerţială a acestuia direct proporţională cu voinţa şi forţa liderului şi partidului aflate la putere.

Iar acum, cercul fiind închis, ne aflăm din nou în…Parlament!

Cu o majoritate pesedistă slăbită şi volatilizată şi cu o opoziţie care a început să dea semne vizibile de curaj de a avea pretenţii la o eventuală negociere pentru diverse fotolii în viitorul imediat Guvern şi chiar pentru preluarea puterii în cazul în care…poate, cine ştie, printr-o altă minune pe care numai magia politicii o poate crea, puterea şi încrederea totale în sine îi vor fi clătinate şi spulberate final lui Liviu Dragnea, iar mult râvnitul sceptru va zbura ca un buzdugan năzdrăvan direct în mâinile celor mai puţini favorizaţi de soartă până acum.

Şi tot despre Parlament se face vorbire atunci când anumite voci cu mai multă sau mai puţină cunoaştere şi greutate într-ale politicii grăiesc despre o posibilă dizolvare a sa şi alegeri anticipate. Caz excepţional şi deloc uşor de realizat în actuala Românie, din perspectiva mecanismelor ce stau la baza unui astfel de proces.

O situaţie care va rămâne în mod evident la nivel de speculaţie ideatică şi de sare adăugată peste o rană şi aşa extrem de dureroasă pentru naţiunea şi statul române din pricina faptului că, în acest moment, o astfel de soluţie extremă nu doar că ar adânci iremediabil criza din care se presupune că încă nici nu am ieşit,  dar, mai ales efectele ei pe termen nedefinit pentru noi toţi şi în mod special pentru şi şi aşa extrem de fragilizatele democraţie, stabilitate economică şi încredere partenerială externă româneşti.

În plus, să fim serioşi, ideea unei dizolvări parlamentare şi a unor alegeri anticipate nu are cum să convină în mod real, practic şi reeligibil niciuneia dintre facţiunile politice aflate în prezent în Parlament. Indiferent că este vorba despre putere sau opoziţie.

Revenind însă în limitele realităţii actuale şi imediate..

Un nou Guvern cu un prim-ministru mai puţin …aventurier şi cu aceiaşi miniştri sau alţi miniştri, care fac şi desfac la demisii în funcţie de ritmul şi sensul de vâslit impus de cârmaciul şef va trebui să ia, în final, aceeaşi cale. Cea a Parlamentului.

Deşi, acum, odată trecută furtuna din paharul cu apă de pe masa liderului stângii, polii de greutate şi gravitate s-au schimbat automat, iar incidenţa maximă şi toată greutatea tunurilor de sacrificiu şi ale atenţiei opiniei publice mediatice, nu neapărat cetăţeneşti, s-au mutat pe teritoriile şefului statului şi pe vetoul pe care acesta urmează să-l dea (sau nu) propunerilor pentru un nou prim-ministru.

Un prim-ministru care să fie nici prea prea, nici foarte foarte, care să aibă mai multă stângă în compoziţie şi mai puţină tendinţă la neobedienţă sau neascultare şi care, în final, să merite să guverneze pe mai mult de şase luni. Cum s-ar zice, un prim-ministru mai pe placul lui Liviu Dragnea şi mai uşor de admis măcar din a doua, dacă nu din prima, pentru Klaus Iohannis.

Însă, personal, nu am nici cea mai vagă îndoială că preşedintele Klaus Iohannis (supranumit şi excesiv numit “un preşedinte jucător” în ultimul timp, ca un simbol a ceva ce trebuie şi poate să fie o marcă pentru un şef de stat determinat, puternic, imperturbabil şi, nu în ultimul rând, capabil să gestioneze la rece toate situaţiile interne politice aduse la un cod roşu al căldurii) ştie deja cum trebuie să NU mai fie şi ce trebuie să NU mai facă viitorul prim-ministru. În aşa fel încât decizia prezidenţială să fie un punct ochit şi lovit fără ezitare şi din prima.

Aşadar, oricum am privi şi oricum am analiza actuala situaţie, mecanismele şi actorii care au stat şi se plasează în continuare în spatele ei, firul încâlcitelor meandre ale concretului din labirintul puterii ne duce de fiecare dată la Parlament.

Iar logica pe care liderul stângii pare să fi avut-o în momentul în care a regizat şi a pus în scenă toată această poveste tinde să aibă la bază acelaşi resort şi aceeaşi origine ale jocurilor de putere, control şi câştig pe care doar Parlamentul le poate oferi drept pârghii şi certitudini indubitabile pentru orice lider politic.

Ca atare, povestea continuă în interiorul aceluiaşi Parlament care, de acum încolo, are de îndeplinit câteva sarcini şi misiuni urgente ce se pot dovedi salvatoare şi extrem de confortabile pentru Liviu Dragnea. Asta cel puţin pe termen imediat şi doar din perspectivă strict politică: Revizuirea Constituţiei şi modificări extrem de importante şi imperioase aduse Codului Penal. O revizuire de buget care va merge pe repede înainte cu forţă şi dedicaţie mai mult decât până acum. Şi, nu în ultimul rând, poate, de ce nu, ca o prioritate de grad zero, o regândire şi o reorganizare a întregii structuri de Justiţie româneşti cu tot cu instituţiile şi oamenii incluse şi arondate.

Dat fiind faptul că marele rău şi insurmontabila piedică în calea fericirii şi a nelimitatei puteri după care Liviu Dragnea tânjeşte cu atâta forţă, determinare şi disperare fiind capabil să procedeze la lucruri inimaginabile de genul autoincendierii propriului partid, guvern şi a întregii ţări dacă este nevoie, pare să aibă ca sursă Justiţia şi cerberii ei.

Toate acestea şi multe altele evident urmând să troneze în cartea de căpătâi a guvernării. Celebrul program de guvernare în care atotputernicul politicii şi al ţării  după această ”criză” îl vrea modificat pe ici, pe colo, în părţi esenţiale.

Concluzia este că, bătălia politică pentru putere, strictă şi evidentă, este şi va rămâne o bătălie ale cărei subiect şi obiect nu au nici în clin şi nici în mânecă cu adevăratele, gravele şi cronicele probleme cu care se confruntă ţara noastră. Atât pe plan intern şi în special în aceste momente, după importantele şi crucialele vizite făcute de preşedintele Klaus Iohannis în SUA, Germania şi în Franţa, în zona imaginii şi targeturilor pe care România le are pe plan extern.

Iar ce este cel mai grav şi mai incredibil este faptul că această eternă bătălie politică care este dusă pe seama şi în contul românilor şi a statului, total paralel cu adevăratele probleme şi nevoi ale acestora, are drept victime colaterale aceiaşi români şi acelaşi stat.

Cum s-ar spune, când doi se ceartă, al treilea pierde întotdeauna.

 

Related posts

Fara dezinfectanti

Gloria şi decadenţa puterii politice româneşti (I)

De câte săgeţi este nevoie pentru a ajunge la un nou partid liberal?